CENTRUL DE CULTURĂ „BRĂTIANU”
Instituție de cultură finanțată de Consiliul Județean Argeș
ro  |  en
Home Enciclopedia Argesului si Muscelului Cuvant inainte - SPIRITUL ENCICLOPEDISMULUI ŞI ARGEŞUL

CUVÂNT ÎNAINTE 

Dr. Filofteia PALLY,

Director general,

Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii, Goleşti, Argeş

 

  Pre care ar vrea zeii să-l pedepsească pe această lume nu-i pot da mai mare certare decât să facă lexicoane, consemna Ioan Bulai Deleanu, corifeu al Şcolii Ardelene, cu vaste abordări disciplinare (istoric, jurist, filolog, lingvist), referindu-se la complexitatea unei astfel de iniţiative.

  În această perioadă, în care volumul de informaţii este, practic, inepuizabil, redactarea unei Enciclopedii, fie ea doar a Argeşului şi Muscelului, presupune un efort de anvergură în care trebuie reunite personalităţi dinamice, integrate în societatea cunoaşterii, formulă tot mai frecvent folosită în secolul XXI. În acest nou tip de societate, omul cunoaşterii are un rol major în crearea lumii cotidiene, căci, prin universul de participare, conştiinţa sa redimensionată contribuie, major, la modelarea lumii.

  Încă din antichitate, omul cunoaşterii a fost intelectualul a cărui principală caracteristică era enciclopedismul. Aristotel (385 - 322 î. Chr.) a fondat Liceul – o veritabilă universitate populară – ai cărui discipoli investigau ştiinţele: fizica, etica, matematica, medicina, cosmologia, realizând, astfel, pentru prima dată, un inventar enciclopedic al materiei vii.

  La sfârşitul Evului Mediu, omul cunoaşterii se remarcă prin enciclopedism, iar Universitatea prin sumare conexiuni cu societatea de care se va apropia, treptat, odată cu trecerea secolelor.

  De-a lungul istoriei omenirii, drumul parcurs de la cunoaşterea de tip religios la cunoaşterea ştiinţifică, de la conştiinţa religioasă la conştiinţa pozitivistă, reflexivă, este complex şi presupune numeroase tranziţii în cadrul procesului de cunoaştere. Şi, probabil, cele mai frenetice şi productive au fost cele ale perioadei paşoptiste, programul cultural al acestei epoci dovedindu-se şi astăzi de o surprinzătoare actualitate.

  Tendinţele, orientările şi politicile paşoptiste încă răspund unor lacune importante şi evidente. Românii au trebuinţă astăzi să se întemeieze scria, la 1845, Nicolae Bălcescu, dând glas necesităţii de a se recupera un mare gol şi o şi  mai mare întârziere faţă de Occidentul luminat.

  Construirea unei culturi române moderne, atunci ca şi acum, presupune un efort de sincronizare cu marile culturi, posibil prin voinţa şi solidaritatea comunităţii, prin pasiunea începutului ca salt calitativ. O elaborată strategie de integrare şi asumare a culturii universale, valabilă şi acum ca şi în urmă cu 165 de ani, nu poate fi eficientă decât sub semnul enciclopedismului care presupune instrumente ştiinţifice de specialitate: dicţionare şi schiţe de enciclopedii româneşti. Printre pionierii acestor opere trebuie menţionate nume de referinţă: Ioan Budai Deleanu, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Gavra, Corneliu Diaconovici, Ion Aurel Candrea, Gheorghe Adamescu, Lucian Predescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Dimitrie Gusti, Alexandru Ciorănescu şi alţii.

Golurile, petele albe din cultura română sunt încă numeroase, motiv pentru care spiritele creatoare, de mari dimensiuni, trebuie stimulate să le completeze, ceea ce presupune permanenta actualizare a modelului enciclopedic la standardele şi cu instrumentele actuale.

  Spiritul critic şi percepţia obiectivă a realităţilor culturale conferă calitate operei enciclopedice. După atâţia zeci de ani de izolare şi dogmatism conceptual, enciclopedismul românesc are nevoie de sinteze strălucite, documentare autentică şi exhaustivă, spirit organizatoric şi rigoarea informaţiei ultraspecializate.

  Cultura română face eforturi constante de a se apropia de nivelul marilor culturi organizate, solide şi sistematizate, făcând pasul de la fragment la totalitate, sintetizând fragmentele şi particularităţile locale în totalitatea universală. Aspiraţia lui Ion Heliade Rădulescu spre o literatură şi o istorie universală, într-o epocă în care literatura naţională aproape nu exista, subliniază vocaţia enciclopedismului românesc. Despre aceeaşi vocaţie, Constantin Noica scria (în Istoricitate şi eternitate): Noi, românii, avem un neajuns mare: suntem enciclopedişti. Nu rămânem într-o specialitate atunci când o avem. Noi sărim din matca acestei specialităţi, aşa cum au făcut Cantemir, Hasdeu, Iorga, Eliade – şi asta îi îngrijorează oarecum pe apuseni…. E un mare avantaj, .... dar şi un mare dezavantaj.

  În cadrul enciclopedismului universalist, se pune problema originalităţii ca reprezentare a realităţii epocii, capabilă să producă o cultură naţională puternică şi integrabilă în cultura europeană. Deschisă de paşoptişti, problematica integrării europene a produs,  atunci ca şi acum, „criza de identitate” a culturii române, riscul asimilării unor modele nespecifice şi a pierderii originalităţii – aspecte pe care le-au analizat Matei Călinescu (care vorbea despre enigmele identităţii) şi Cezar Bolliac (care identifica riscul mozaicului social). Aspiraţia către originalitate, autenticitate, cooperare culturală constituie, aşadar, o coordonată permanentă.

  Modelul paşoptist include virtuţi ale unei culturi independente dezvoltate într-un cadru democratic. Putem vorbi, astfel, despre o cultură liberală cu o mare semnificaţie istorică, ce este generată de principiile liberalismului clasic şi ale neoliberalismului.

  Dacă paşoptiştii au fost oamenii începutului de drum (aşa cum îi definea Paul Cornea), caracterizaţi prin pasiunea şi mecanismul începutului, după 1989, în România, se aspiră, din nou, la începutul cultural, unele domenii dovedindu-se receptive la proiecte de mari dimensiuni, originale şi bazate pe cercetare multidisciplinară.

  Despre asemenea aspecte se poate vorbi în legătură cu Enciclopedia Argeşului şi Muscelului – lucrare în patru volume, organizate alfabetic şi coordonate, ştiinţific, de domnul profesor universitar, doctor Petre Popa.

  Activitatea de documentare şi tehnoredactare a debutat în 5 octombrie 2006 şi se apropie de încheiere, la finele anului 2014, graţie efortului unui colectiv format din zeci de colaboratori cărora le adresăm mulţumirile şi sincera noastră recunoştinţă.

  Cu încrederea că şi volumul patru, coordonat de Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii - Goleşti, va corespunde exigenţelor ştiinţifice ale cititorilor noştri, vă invităm să consultaţi informaţiile corespunzătoare literelor S-Z, oferindu-ne sugestii, opinii critice sau completări pe care le consideraţi utile, astfel încât Enciclopedia Argeşului şi Muscelului să fie un autentic instrument ştiinţific.

 

SPIRITUL ENCICLOPEDISMULUI

ŞI ARGEŞUL

 

 

  Elaborarea Volumului IV (S-Z), din Enciclopedia Argeşului şi Muscelului, conferă posibilitatea completării studiului nostru introductiv, prezentată, succesiv, la Volumul I (A-C), Volumul II (D-K),  Volumul III (L-R), extinzând, sensibil, cadrul informal adresat potenţialilor cititori. Tomurile invocate sunt disponibile în manieră electronică.

  Aşadar, realizarea unei ample lucrări de factură enciclopedică devine, pentru cei implicaţi într-un asemenea proiect, o adevărată piatră unghiulară a experienţei lor editoriale. Axioma derobează faptul că tratarea unitară a domeniilor tematice apare relativ târziu, comparativ, bunăoară, cu sfera de cuprindere proprie descripţiilor clasice segmenţiale.

  Din atare punct de vedere, principii inedite a dezvoltat Şcoala enciclopedică franceză, structurată în cea de-a doua jumătate a veacului XVIII, concomitent cu evoluţia doctrinei luministe. Iniţiatorul demersului privind apariţia primului lexicon polivalent, de mari proporţii, reprezentativ pentru cultura universală a timpului, este renumitul filosof, scriitor şi estetician, Denis Diderot (1713-1784), născut în oraşul Langres, absolvent al Universităţii din Paris, autorul unei vaste literaturi, relevante fiind: Cugetări asupra interpretării naturii (1753); Călugăriţa (1760); Nepotul lui Rameau (1772); Jacques fatalistul (1773); Saloanele (1781).

  Printre colaboratorii săi, suficient de convingători în sensul spiritualităţii dialectice, se regăsesc corifeii culturii europene: matematicianul filosof, Jean le Rond D'Alembert (1717-1783), care a elaborat Discursul preliminar, dar şi cuprinzătorul Tratat de dinamică; legistul fundamentalist, Charles de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755); gânditorul pamfletar, Paul Henri Dietrich, baron d'Holbach (1723-1789), apreciat pentru Sistemul naturii (1770).

  Denumită Enciclopedie sau dicţionar raţional al ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor, uzual, Enciclopedia franceză, lucrarea a fost scrisă şi tipografiată în perioada 1751-1780, având 35 de volume. Considerată monument al gândirii moderne, opozantă sensurilor medievisticii obscurantiste, developează oportunitatea interferenţei concluziilor savante cu viaţa socială şi civică a naţiunilor, relevă modalitatea pragmatică de a analiza, prin sinteze comparatiste, evoluţia umanităţii, surprinde acţiunile novatoare ale etapei amintite, direcţionează perspectiva.

   Sistemul enciclopedic francez s-a extins, treptat, în toate statele occidentale, ulterior şi pe alte coordonate geografice. Aşa, de exemplu, importanţă majoră prezintă Noua enciclopedie americană, apărută la mijlocul secolului XIX (1857-1860), dar şi cele din Germania, Rusia, Marea Britanie. Cu deosebire, în perioada interbelică s-au diversificat, editorial, lucrările de anvergură, acceptându-se apariţia tomurilor pe domenii, sau alfabetic, indiferent de explicitarea enunţurilor. Acum, majoritatea covârşitoare a comunităţilor importante ale Mapamondului oferă lectorilor, inclusiv prin modalităţi virtuale, un conglomerat informaţional, având nuanţă generalizatoare. Realitatea denotă dinamismul multitudinii succeselor umane, prevalând sectoarele productive, livrându-se, într-un spaţiu excesiv condensat, informaţii globale, ori pentru anumite priorităţi existenţialiste.

  În ceea ce priveşte preocupările autohtone, un semnal autentic îl oferă iniţiativele editoriale enciclopedice ale profesorului bănăţean Constantin Diaconovici Loga (Caransebeş, 1 noiembrie 1770 – Buda, 12 noiembrie 1850). Apoi, la 7 februarie 1895, conducerea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (Astra), cu sediul la Sibiu, hotărăşte elaborarea şi publicarea Enciclopediei române, coordonator Corneliu Diaconovich (1859-1923), prim-secretar al acestui for. Cartea are trei volume (1898-1904), fiind realizată prin „conlucrarea reprezentanţilor literari ai tuturor ţărilor şi ţinuturilor locuite de români”. Precizăm faptul că autorul, Corneliu Diaconovich, era un cunoscător avizat al enciclopedismului occidental, editând la Budapesta şi la Viena, reşedinţe ale Imperiului Austro-Ungar, apoi la Sibiu, în Transilvania, periodicul Rumänische Revue (iulie 1885-decembrie 1904). Peste 25 de ani, în 1929, Lucian Predescu, născut la Iaşi (1907), termina, la Cluj, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc, oameni şi fapte, tipărită în Capitală (1940). S-a reeditat în 1999. De asemenea, tot la Bucureşti, în 1938-1943, s-a publicat Enciclopedia României, patru volume, coordonator fiind sociologul, filosoful şi esteticianul Dimitrie Gusti (1880-1955).

  După 1970, s-au elaborat mai multe enciclopedii autohtone pentru diverse domenii, importante fiind, printre altele: Enciclopedia istoriografiei româneşti (1978), coordonator, academician Ştefan Ştefănescu; Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României (1994); Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994), de Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu (1995); Enciclopedia marilor personalităţi din istoria şi cultura românească de-a lungul timpului (1999); Enciclopedia domnilor români, de Constantin Razachevici (2001); Enciclopedia geografică a României, de Dan Ghinea (2002). Un succes incontestabil îl obţine Enciclopedia muzicii româneşti, elaborată de Viorel Cosma, tipărită la Bucureşti în mai multe volume, începând cu 2005. Aceste lucrări, având anvergură naţională, conţin, uneori, aprecieri la spaţialitatea Argeş-Muscel.

  Referindu-ne la portofoliul Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu Argeş, considerat unul dintre fondurile reprezentative ale României, cataloagele listează numeroase enciclopedii tradiţionale sau actuale, aşa cum sunt: The Encyclopedia Britanica, I-XXIX, London, 1929; Encyclopedie Français, I-XVII, Editura Larousse, Paris, 1937; The Encyclopedia Americana, I-XXX, New York, 1976; Encyclopedia Universalis, I-XXX, Paris, 1993; Enciclopedia americanilor, Bucureşti, 2003; Enciclopedia popoarelor: Africa, America, Asia şi Oceania, Bucureşti, 2006; Encyclopedia Judaica, I-XXII, Detroit, 2007.

  Lucrări valoroase oferă Biblioteca Universităţii din Piteşti, unde, pe lângă titluri deja citate, detaşăm: Encyclopédie française, I~XVII, Paris, 1936-1939; The Penguin Encyclopedia, Baltimore, 1965; Encyclopédie générale Larousse: En 3 volumes, Paris, 1967; Encyclopedia Universalis, Paris, 1990; The New Encyclopedia Britannica, London, 1995; The Wordsworth Encyclopedia, I-V, Hertfordshire, 1995; Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului, I-VII, Bucureşti, 1999-2004; Encyclopaedia of Modern Techniques of Teaching, 1-8, New Delhi, 2007; Enciclopedia concisă Britannica, Bucureşti, 2009.

  Apoi, din evidenţele bibliotecii Muzeului Judeţean Argeş, remarcăm generice precum: La grande encyclopédie. Inventaire raisonné des sciences, des lettres et des arts. Société de savants et de gens de lettrés, 1-31, Paris, 1889; Enciclopedia română, 1-3, coordonator, Corneliu Diaconovich, Sibiu, 1898-1904; Encyclopedie de chasseur, Paris, Librairie Larousse, 1928; Marea enciclopedie agricolă, 1-5, coordonator, Constantin Filipescu, Bucureşti, 1937-1938; Enciclopedia turistică românească, redactor responsabil, Mihai Haret, Bucureşti, 1938.

Dovezi asemănătoare identificăm în biblioteca Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, Ştefăneşti, Argeş,  realitată demonstrată, veridic, prin exemplarele: Enciclopedia Română de la A la Z, Seria Minerva, Cluj (1929; 1930); Nouveau petit Larousse ilustré, Paris, 1932; Enciclopedia României, I, II, III, IV, Ediţia I, Imprimeria Naţională, Bucureşti (1938); Colecţionism, muzeologie, patrimonializare, de Ioan Opriş (2013). Semnale benefice degajă bibliotecile municipale şi orăşeneşti, anumite entităţi rurale civile sau eclesiastice, fondurile personalizate de carte rară.

   Ca succesiune valorică, enciclopediile sunt urmate de dicţionare tematice, arborând o tehnologie asemănătoare. Noile apariţii prezintă, constant, segmente disparate ale creativităţii umane, ori, palete pluraliste, referitoare, cu deosebire, la persoane. Arhetipul concludent, universalist tradiţional, îl reprezintă, fără îndoială, iniţiativa francezului Pierre Larousse (1817-1875), cunoscut şi apreciat pentru lexicografia care îi poartă numele. În 1852, a fondat, la Paris, Casa de Editură Larousse, anunţând, motivant, tipărirea anumitor lucrări de interes major. Primul succes de răsunet mondial rămâne Marele dicţionar universal al secolului al XIX-lea, apărut în 17 volume (1865-1876).

  Modelele Larousse au devenit, cu timpul, o practică editorială frecventă. Interesant este, din punctul nostru de vedere, faptul că, noua variantă franceză (Paris, 1925), coordonator, Claude Augé, intitulată Dictionaires encyclopédiques généraux, având, în prima parte, 1.114 pagini care explică, sintetic, cuvinte sau expresii ale limbii Hexagonului, iar cele următoare, până la 1.762, invocând personalităţi şi geografii, aminteşte (pagina 1 609) aşezarea: "Pitesci ou Pitesti, v. de Roumanie, Valachie, sur l'Argesu: 20 000 h"/"Pitesci sau Piteşti, oraş din România, Valahia, pe Argeşu, 20 000 locuitori". Pentru România sunt alocate 30 de rânduri, pe o coloană (pagina 1.649), reproducându-se şi stema regatului. Consemnări asemănătoare ilustrează, diferenţiat, alte file aparţinând deceniilor contemporane.

   Astfel, Meyers Neus Lexikon, editat în Germania (Leipzig, 1974), aprecia: „Municipiul Piteşti este capitala judeţului Argeş din sudul României (Muntenia). Are dezvoltată industria chimică, industria lemnului, industria textilă, industria constructoare de autoturisme, industria motoarelor electrice. Nod de cale ferată. Important centru cultural şi urbanistic”. Valoroase rămân, ca sursă documentară, volumele: Dictionnaire encyclopédique pour tous libraire, Paris, 1980; Dictionnaire bibliografique des auteurs. Des tous les temps et des tous les pays, I-IV, Paris, 1983; Dicţionar enciclopedic. 98 de definiţii, Chişinău, 2002; Dictionary of Education, New Delhi, 2005.

  Comparativ cu debutul seriilor Larousse, dicţionarele româneşti plurivalente sunt ulterioare. Se detaşează: Dicţionarul topografic şi statistic al Romaniei (1872), de Dumitru Frunzescu; Marele dicţionar geografic (1898-1902), autori, George Ioan Lahovari, Constantin I. Brătianu, Grigore Tocilescu (cinci volume, peste 4 000 de pagini), suport documentar fiind dicţionarele geografice parţiale pentru judeţe. Peste ceva timp, reţinea atenţia Dicţionarul enciclopedic, imprimat la Bucureşti: 1962 (Volumul I, A-C); 1964 (Volumul II, D-J); 1965 (Volumul III, K-P); 1966 (Volumul IV, Q-Z). Toate înscriu, alfabetic, nume, localităţi, instituţii, cuvinte, zona Argeş-Muscel regăsindu-se disparat.

   În 1972, Editura Enciclopedică Română, din Capitală, a oferit librăriilor primul Mic dicţionar enciclopedic, având 1 736 de pagini, compus, după modelul Dicţionarului general Larousse (1925), din două compartimente: lexic uzual, respectiv persoane, aşezări, publicaţii, foruri politice şi administrative, monumente (77 000 de enunţuri), la care se adaugă alocuţiuni şi expresii celebre, plasate, tipografic, între cele două secţiuni amintite. Coordonare generală: Aurora Chioreanu, Gheorghe Rădulescu, Aurel Martin, Valeriu Şuteu.

  Preocupările domeniului s-au multiplicat, constant, în ultimele perioade. Selectăm: Dicţionarul de Istorie Veche a României (1976); Dicţionarul personalităţilor româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii (Ioan Albescu, 1982); Dicţionarul universal al arhitecţilor (Constantin Paul, 1986); Economişti la Academia Română (Vasile Malinschi, 1990); Dicţionar de artă modernă şi contemporană (Constantin Prut, 2002); Membrii Academiei Române. Dicţionar (Dorina N. Rusu, 1999; 2003); Dicţionarul biografic al literaturii române (Aurel Sasu, 2006). O realizare importantă este reeditarea actualizată a Dicţionarului enciclopedic român, amintit mai sus. Noua formă are şapte volume, păstrează metoda amalgamării descriptiviste şi a apărut, succesiv, pe litere: 1993 (A-C); 1996 (D-G); 1999 (H-K); 2001 (L-N); 2004 (O-Q); 2006 (R-Ş); 2009 (T-Z). S-a extins, totodată, practica elaborării lucrărilor asemănătoare cu specific teritorial, referitoare, mai ales, la personalităţile diferitelor sectoare, sugerând, vizibil, scopuri comerciale, realizate atât în manieră clasică, dar şi prin sistem virtual.

  Deosebit de utile pentru cercetători au devenit culegerile care listează, bilanţier, titluri şi autori, aşa cum sunt: Bibliografia românească veche, I, II, III, IV (1903-1944), iniţiatori, Ioan Bianu (1856-1935), Nerva Hodoş (1869-1913), Dan Simonescu (1902-1993); Bibliografia istorică a României, tipografieri periodice, girate prin Institutul George Bariţ, Cluj-Napoca; Bibliografia românească modernă (1831-1918), I, II, III, IV, apărute sub egida Academiei Române.

  Cuantumul scrierilor aferente spaţiului geo-istoric Argeş-Muscel evidenţiază demersuri  raportate la: aspecte istorice, geografice, lingvistice, economice sau demografice; rolul unor personalităţi originare din această parte a României; alte detalii relevante. Drintre autorităţile în materie, stabilite la Bucureşti, care au analizat realităţi specifice arealului nostru, nominalizăm: Nicolae Iorga, George Ioan Lahovari, Constantin D. Aricescu, Constantin Giurescu, Gheorghe Ionescu-Gion, Ştefan Chicoş, Vlad Furtună, Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin Alessandrescu, Dan Simonescu, Gheorghe Pârnuţă, Augustin Z. N. Pop, Nicolae Leonăchescu, Florian Tucă, Dan Zamfirescu.

  La rândul lor, unii autori locali s-au oprit asupra domeniilor preferate din Argeş-Muscel: Calinic Argatu (Ierarhi); Ilie Barangă (Presă); Grigore Constantinescu (Etnocultură şi monumente); Spiridon Cristocea (Istorici); Ion M. Dinu (Cadre didactice); Jean Dumitraşcu (Parlamentari); Zicu Ionescu, Remus Petre Cîrstea, Ilie Popa (Martiri); Constantin Luca, Nicolae Mihăilescu (Sportivi); Augustin Lucici (Galerii de artă); Sergiu I. Nicolăescu (Scriitori); Vasile Novac (Generali); Petre Popa (Universitari); Silvia Popescu, Marin Drăguşin, Silviu Buburuzan (Tărâmul tăcerii); Marian Stoica, Margareta Onofrei (Scriitori, publicişti, folclorişti); Sevastian Tudor (Oameni politici şi de cultură); Dumitru Udrescu (Glosar regional); Silvestru D. Voinescu (Academicieni). Totodată, Dumitru Baciu, Ion Băcanu, Ion Boalcă, Dumitru Căpitanu, Constantin Cârstoiu, Gheorghe Chiţa, Nadia Ciochină, Constantin Ciotei, Mircea Constantinescu, Ion Cruceană, Paul I. Dicu, Vili Firoiu, Constantin Florea, Gheorghe Franţescu, Dănuţ Manu, Valerian Marinescu, Teodor Mavrodin, Flaminiu Mârtzu, Nicolae Moisescu, Gheorghe Nicolescu, Dorin Oancea, Filofteia Pally, Vintilă Purnichi, Ioan Răuţescu, Nicolae Rizescu, Octavian Mihail Sachelarie, Constantin Sorescu, Constantin Stancu, Ştefan Trâmbaciu prezintă ceea ce numim, frecvent, Oamenii Cetăţii. Asemenea demersuri sunt continuate de analiştii argeşeni ai noului val, formaţi, mai ales, la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane a Universităţii din Piteşti, specializarea Istorie (prima promoţie,1997-2001), regăsiţi deja ca autori de cărţi, colaboratori media, referenţi, monografişti.

  Lipsesc, în mare măsură, după cum se observă, reliefările sistemice despre: constructori, arhitecţi, specialişti din industrie, agricultură şi administraţie, economişti, medici, jurişti, ierarhi, muzicieni, plasticieni, cercetători ştiinţifici, ziarişti, remarcaţi, cu deosebire, în etapa 1918-2014. Semnatarii paginilor următoare antamează convergenţe cardinale acestor preocupări. Remarcăm faptul că mai mulţi membri ai Colegiului redacţional au în proiect editarea dicţionarelor proprii, aşa cum sunt Constantin Budan, Lucreţia Picui, Simona Nagîţ, Ion Bulacu, Ion Pietrăreanu, Constantin Fîntîneru, valorificând, prin extensie, portofoliul existent.

  Devine oportună, aşadar, realizarea Enciclopediei Argeşului şi Muscelului, iniţiativă finalizată, cu succes, în mai multe judeţe sau municipii ale ţării. Descrierile următoare direcţionează, în premieră, pentru Argeş-Muscel, un atare deziderat, având ca principal punct de reper semnificaţia distinctă a acestor locuri, integrate, pregnant, evoluţiei statalităţii autohtone şi continentale. Pentru iniţiatorul şi coordonatorul acestei opere, provocarea adusă în discuţie a devenit o permanentă stare de spirit. Motivaţiile sunt multiple! Fără echivoc, impresiile referitoare la plaiurile invocate au prins contur pe băncile Şcolii Primare, din satul natal, Bocşa, comuna Măciuca, judeţul Vâlcea, când am reuşit să descifrez explicaţia la o fotografie din Abecedar, reprezentând  Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş. Tot pe atunci, am citit legendele referitoare la Negru Vodă, Posada, Meşterul Manole. Ulterior, cunoştinţele generale se vor sistematiza prin studii de specialitate, documentări interne şi externe, în arhive sau biblioteci, scrieri adecvate, activităţi didactice şi responsabilităţi publice, derulate, prevalent, după 1961, la Piteşti. Călăuză ne este reflexia gânditorului american Charles Beard (1874-1948): „Istoricul adevărat trebuie să fie, în primul rând, un fiu al vremii sale!”.

*

*      *

  Actualul judeţ Argeş, toponimie suprapusă legendarului hidronim antic Ordessos/Argesis, are, prin unirea cu fostul judeţ Muscel (1950), statistic, 6 826 km², ceea ce reprezintă, aproximativ, 2,9% din teritoriul României. Reşedinţă oficială este, astăzi, municipiul Piteşti, localitate atestată printr-un document scris (20 mai 1388), purtând pecetea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Titulatura urbană, oraşul Piteşti, se foloseşte, iniţial, în hrisovul din 1 aprilie 1510, emis de Vlad cel Tânăr (1510-1512). La Curtea de Argeş şi Câmpulung, foste capitale domneşti, se află importante necropole voievodale şi regale. Prima referire la judeţul Argeş datează, se pare, de la 13 august 1437, pe vremea voievodului Vlad Dracul (1436-1447). Detaliul, reprodus în Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, Volumul I, Bucureşti, 1966, aminteşte, la pagina 50, aşezarea „Lănjeşti din Arghis”, existentă, acum, în comuna Lunca Corbului.  Denumirea Muşcel/Muscel este ulterioară: 30 aprilie 1536, pe timpul domnului Radu Paisie/Petru de la Argeş (1535-1545). A existat, cândva, interferând arealele de mai sus, judeţul Pădureţ, notificat (19 iulie 1498) în perioada lui Radu cel Mare (1495-1508), contopit, apoi, cu Muşcelul. Până în veacul XVIII, sediul administrativ al judeţului Argeş s-a aflat la Curtea de Argeş, statut acordat, ulterior, oraşului Piteşti. Pentru Muscel, epicentrul rămâne, permanent, Câmpulung.

  De-a lungul secolelor, evoluţia acestor zone a fost apropiată ca sens demografic, economic, social, cultural, religios. Cele două perimetre, definite medieval, sunt redimensionate, concludent, prin legislaţia din 2/14 aprilie 1864, elaborată, unionist, de Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), când existau ţinuturi, plase, comune urbane sau rurale, sate. Conform organizării teritoriale, hotărâte de suveranul României, Carol II (1930-1940), judeţele Argeş şi Muscel au devenit parte componentă a Ţinutului Bucegi, reşedinţă oficială, Bucureşti (1938-1940), iar în etapa 1940-1944, erau integrate Regiunii IX, structură condensată criteriilor militare, decizia aparţinând conducătorul statului, Ioan/Ion Antonescu (1882-1946). La 30 noiembrie 1944, România avea 58 de judeţe. Anumite aşezări rurale  din Argeş-Muscel au aparţinut, cu intermitenţă, judeţelor Dâmboviţa, Olt, Teleorman, Vâlcea.

Pe baza prevederilor Legii Nr.5, din 6 septembrie 1950, marea majoritate a localităţilor din Argeş, Muscel, Olt, Vâlcea au format Regiunea Argeş (1950-1952; 1961-1968), numită, temporar, Regiunea Piteşti (1952-1961). Se împărţea în raioanele: Băbeni-Bistriţa, Costeşti, Curtea de Argeş, Drăgăneşti Olt, Drăgăşani, Găeşti, Horezu, Muscel, Piteşti, Potcoava, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Topoloveni, Vedea, însumând 15 800 km², 356 de comune, 1 533 de sate. La 1 ianuarie 1961, Băbeni-Bistriţa şi Topoloveni erau desfiinţate, urmate, în scurt timp, de Vedea. Prin aplicarea Legii Nr. 57, din 16 februarie 1968, se revenea la organizarea administrativă pe judeţe. Comparativ, însă, cu situaţia tradiţională, Argeşul şi Muscelul rămâneau unite, cu excepţia comunelor arondate judeţului Dâmboviţa, situaţie care se menţine inclusiv astăzi. După 1 ianuarie 2007, când România a fost primită în Uniunea Europeană, facem parte, ca sens continental, din Regiunea Sud, rezidenţă, municipiul Călăraşi. Anumite structuri argeşene de profil gravitează spre Alexandria, Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte.

  Geografic, înălţimile munţilor Făgăraş, aparţinând Carpaţilor Meridionali, unesc Argeşul, la nord, cu judeţele Sibiu şi Braşov, crestele semeţe ale Masivului Leaota, dealurile din Podişul Getic şi o parte din Câmpia Română constituie puntea de est cu judeţul Dâmboviţa, Câmpia Găvanu-Burdea ajunge, la sud şi sud-est, spre judeţele Teleorman şi Olt, iar cumpăna de ape, dincolo de râurile Cotmeana şi Topolog, asigură limita vestică, itinerantă judeţelor Vâlcea şi Olt. Relieful, asemănător unui uriaş amfiteatru, se descifrează, predilect, de la nord spre sud, de la Vârful Moldoveanul (2 543 m), până la şesurile aluvionare. Ţinuturile piemontane ocupă mai mult de jumătate din teritorialitatea amintită anterior. Prin văile săpate de şuvoaie în munţi şi dealuri, pe frumoasele plaiuri ori muscele, de-a lungul drumurilor sau şoselelor, ignorând, uneori, ariditatea naturii, s-au constituit trainice aşezări omeneşti.

  Viaţa materială şi spirituală din Argeş-Muscel a urcat, milenar, odată cu celelalte pământuri binecuvântate, treptele civilizaţiei. Nu este zidire mai veche sau mai nouă, suprapusă talentului perpetuu, care să nu amintească personalitatea poporului român, strădaniile sale pentru unitate, independenţă, progres, conlucrare externă. Aici a fost Ţara Ctitoriei, leagănul formării statului feudal primordial, numit, frecvent, Muntenia sau  Valahia, primele reşedinţe princiare s-au zidit la Curtea de Argeş şi Câmpulung, stema timpurie a Basarabilor (secolul XIV) simbolizând idei dinastice, stăpânirea dincolo şi dincoace de Carpaţi, în Dobrogea sau nordul Gurilor Dunării.

  Eforturile pentru menţinerea nucleelor administrative medievale s-au centrat, deseori, pe aceste locuri. Ca dovadă, voievodul Argeşului, Basarab I Întemeietorul (c. 1310-1352), a obţinut victoria emblematică de la Posada, localizată în pripoarele Perişanilor (12 noiembrie 1330), despre care va aminti, conclusiv, cronicarul Martin Strykowski, din Polonia: „Regele ungur Carol, ridicând război năprasnic asupra domnului muntean Basarab, fu bătut cu desăvârşire ... astfel încât cu puţini ai săi abia a scăpat cu fuga”. La Curtea de Argeş, urmaşul la tron, Nicolae Alexandru (1352-1364) înfiinţa, simbolic (1359), prima mitropolie ortodoxă a Munteniei. Peste câteva decenii, oastea condusă de Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-a confruntat cu armatele legendarului sultan otoman, Baiazid (1389-1402), românii obţinând la Rovine (10 octombrie 1394), undeva, pe Câmpia de la sud de Piteşti, după cum opinează mulţi analişti ai perioadei, un succes răsunător. „A fost război mare, notează, în 1620, călugărul erudit Mihail Moxa, cât se întuneca văzduhul de mulţimea săgeţilor ... şi mai pierdu Baiazid oastea lui cu totul”.

  Documente ale secolului XVI au consemnat aspecte importante referitoare la rolul zonei Argeş-Muscel în vremea domnului Neagoe Basarab (1512-1525), cel care ne-a lăsat, printre altele, Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, aureolată cu Balada Meşterului Manole, precum şi celebrele texte filosofale reunite sub genericul Învăţăturile. Apoi, pe timpul lui Radu de la Afumaţi (1522~1525), una dintre cele 19 lupte, purtate cu detaşamente otomane, s-a dat la Rucăr, pe drumul spre Braşov (1522). Deosebite sunt faptele primului unificator al Ţărilor Române, Mihai Viteazul (1593-1601), petrecute la Stoeneşti (1595), între Câmpulung şi Târgovişte, ulterior, 25 noiembrie 1600, lângă vechea reşedinţă de la Curtea de Argeş, unde a angajat ultima sa iniţiativă militară la sud de Carpaţi. Preocupări distincte relevă Matei Basarab (1632-1654), care a instalat, la reşedinţa din Câmpulung, o tiparniţă, imprimându-se valoroase cărţi de cult în limbile slavonă şi română. Legături statornice au menţinut, cu ispravnicii judeţelor invocate, voievozii Vlad Călugărul (1481~1495), Constantin Şerban (1654-1658), Şerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), dar şi unii domni fanarioţi (1716-1821), legiuirile şi codurile lor favorizând introducerea sistemelor premoderne. În 1793, la Piteşti exista sediul Cancelariei episcopale ortodoxe, transferate, din raţiuni eclesiastice, la Curtea de Argeş.

  Locuitorii arealului s-au integrat, nemijlocit, în derularea evenimentelor naţionale de la 1821, 1848, 1859, 1877, 1918. Astfel, Tudor Vladimirescu, iniţiatorul acţiunilor novatoare din 1821, care servise, vremelnic, în administraţia plaiurilor, a stabilit, la Piteşti, punctul strategic nordic pentru eventuala rezistenţă militară. Totodată, programele mişcării au fost elaborate cu acordul anumitor personalităţi argeşene, precum Dinicu Golescu şi Ilarion Ghiorghiadis. Precipitarea evenimentelor nu a permis aplicarea celor preconizate, iar oşteanul din Vladimiri, arestat de aliaţii săi, liderii Eteriei elene, în tabăra stabilită la Goleşti, va plăti, cu viaţa, undeva, lângă Târgovişte (27 mai 1821), îndrăzneala ridicării neamului de jos pentru dreptate socială.

  După 1831, judeţele Argeş şi Muşcel au fost conduse, pentru câteva decenii, de ocârmuitori/cârmuitori, înlocuiţi, prin Legea administraţiei, adoptată la 1 aprilie 1864, cu prefecţi (inspiraţie franceză). Apar, totodată, consiliile judeţene. Conform prevederilor Regulamentului Organic, aplicat, efectiv, 26 de ani (1832-1858), Argeşul avea plaiurile Aref şi Loviştea, precum şi şase plase: Argeş, Găleşeşti, Oltul de Jos, Piteşti, Topolog, Vâlsan. Structură asemănătoare întâlnim în Muscel: plaiurile Argeşel, Dâmboviţa, Nucşoara; plasele Râuri şi Podgoria. De-a lungul timpului, se vor produce numeroase modificări.

  Un succes remarcabil pentru viitorul naţiunii a fost organizarea şcolilor săteşti de stat, prin aplicarea Poruncii Departamentului Treburilor din Lăuntru, datată, Bucureşti, 14 ianuarie 1838. Activitatea era coordonată de Eforia Şcoalelor, în colaborare cu Marea Logofeţie a Treburilor Bisericeşti. Anterior, s-au înfiinţat şcolile naţionale (normale) din Câmpulung (1832) şi Piteşti (1833), care au pregătit primii învăţători pentru instituţiile rurale. Aşa, de exemplu, la 2 aprilie 1839, în plasa Podgoria (Muscel) se considerau deschise 17 şcoli primare.

  Mai mulţi argeşeni şi musceleni s-au implicat în conducerea Revoluţiei de la 1848, evidenţiindu-se personalităţi originare din această parte a Ţării Româneşti, precum: Ion C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, Ştefan C. Golescu, Nicolae C. Golescu, Radu C. Golescu, Alexandru C. Golescu (Albu), Alexandru G. Golescu (Negru), Constantin D. Aricescu, Ion D. Negulici, Nicolae Kretzulescu. De altfel, principalii membri ai Guvernului Provizoriu format în Bucureşti, proveneau din arealul nostru, iar la Rucăr s-a retras, pentru scurt timp, forul executiv amintit.

   În vederea Unirii Principatelor Române, respectând prevederile Articolului 5, din Înaltul Împărătesc Firman, elaborat de Cancelaria Otomană, referitor la constituirea Adunării Ad-hoc a Munteniei, argeşenii au optat să-i reprezinte, prin voinţa exprimată la 17 septembrie 1857, ca deputaţi, pentru: Scarlat Turnavitu, Dumitru C. Brătianu, Ion C. Brătianu, Tudosie Murgescu. La rândul lor, muscelenii i-au preferat pe: Ştefan Golescu, Alexandru G. Golescu (Negru), Constantin D. Aricescu, Ion Tică. Printre cei care l-au întîmpinat pe domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, la Bucureşti (7 februarie 1859), s-au aflat, împreună cu alţi oficiali, piteştenii Nicolae Coculescu şi Eftimie Nicolau. Peste câteva luni (iunie 1859), principele vizitează reşedinţa Argeşului, doamna Elena Cuza sosind aici la 3 octombrie 1863. Asemenea momente aunt atestate documentar şi în Muscel.

  Pe durata Războiului de Independenţă (1877-1878), cei mai mulţi argeşeni şi musceleni mobilizaţi au făcut parte din Regimentul 4 Dorobanţi, Regimentul 2 Călăraşi, Batalionul 4 Vânători. Pentru început, dorobanţii au apărat linia Dunării, apoi, prin Ordinul Cartierului General, vor participa la luptele cu turcii de la Capitanova, Rahova şi Vidin, iar unităţile militare ale călăraşilor s-au aflat în grupul celor ce au cucerit Rahova, Haltagi, Desa, Tatar, Mahala, Smârdan , Inova. Vânătorii, având comandamentul la Calafat, vor prelua (25 noiembrie 1878), după finalizarea ostilităţilor şi obţinerea succesului scontat, controlul asupra oraşului Constanţa, contribuind, nemijlocit, la instituirea administraţiei române pe teritoriul Dobrogei în etapa dintre tratatele de pace de la San Stefano (19 februarie 1878) şi Berlin (1/13 iulie 1878). Înaintea festivităţilor din Bucureşti (8/20 octombrie 1878), Guvernul României, împreună cu viitorul rege, Carol I, concentrează oştirea în triunghiul strategic Piteşti-Câmpulung-Târgovişte, ceea ce relevă importanţa acordată zonei Argeş-Muscel în finalul conflictului ruso-turc din 1877-1878.

  Argeşul şi Muscelul s-au racordat eforturilor intrării României în Primul Război Mondial (1916-1918), evenimentul favorizând Marea Unire din 1918. Militarii Garnizoanei Piteşti se găseau, la 21 august 1916, în zona operaţiunilor transilvănene, finalizate defavorabil. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1916, se vor deplasa, prin Pasul Buzău, în Moldova, contribuind la obţinerea victoriei contra Centralilor de la Mărăşti (22 iulie – 1 august 1917). După staţionarea vremelnică la Iaşi, Regimentul 4 Argeş a trecut Prutul (24 februarie 1918), asigurând ordinea pe timpul dezbaterii Hotărârii Unirii  Basarabiei cu Statul Român, cantonând, apoi, la Huşi. S-a reîntors, în Piteşti, aproape de finalul anului 1918.

  Motive speciale determină Guvernul României să consolideze suportul militar din Moldova de Est, unită cu Patria Mamă (27 martie 1918), context în care Regimentul 4 Argeş a plecat, din Bucureşti, spre Chişinău (25 februarie 1920), fiind păstrat, acolo, până la 15 septembrie 1922. Peste puţină vreme, regele Ferdinand devenea, în Catedrala din Alba Iulia,  primul monarh încoronat al României Mari. Traiectorii distincte şi glorioase au avut, de asemenea, unităţile militare din Câmpulung, interferate Frontului Dobrogean, culoarului, Mateiaş - Dragoslavele, ori altor aliniamente.

  Participarea ţării noastre,  pentru  perioada 1941-1945, la cel de Al Doilea Război Mondial (1939-1945), configurează prim-planul evenimentelor etapei respective. Ofensiva spre est, începând cu 22 iunie 1941, alături de Axă,  s-a motivat prin obligaţia istorică a reintegrării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa în teritoriul autohton. Reliefăm aspectul că, după notele ultimative ale Guvernului Uniunii Sovietice (26 şi 28 iunie 1940), mai multe familii de români, refugiate din provinciile amintite, se vor stabili în Argeş-Muscel, găsind, aici, adăpost, locuri de muncă, respect, afecţiune. Reorientarea politicii externe a României (23 august 1944) determină angajarea unor unităţi militare locale pe Frontul de Vest, până în Slovacia şi Austria, reeditându-se, comparabil, tragediile umane din etapa estică a războiului. Anii 1941-1945 au mărit contribuţia de sânge a cetăţenilor din Argeş-Muscel pe Altarul sacrificiului suprem, ridicat, spiritul pentru pacea, democraţia, libertatea, independenţa popoarelor. După capitularea Germaniei fasciste, detaşamente sovietice ocupă baze apropiate oraşelor Piteşti, Câmpulung, Curtea de Argeş, fiind retrase în 1958. Numele concetăţenilor noştri, căzuţi la datorie pe timpul Războiului Neatârnării (1877-1878), Campaniei Balcanice (1913) şi conflagraţiei mondiale (1916-1918; 1941-1945) sunt consemnate în opera comemorativă Argeş. Cartea Eroilor (1984).

  Debutul exprimării regimului comunist postbelic, instaurat sub tutela Moscovei, a determinat constituirea unor grupări opozante, deosebit de active fiind cele bsubordonate ofiţerilor Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu, denumite Haiducii Muscelului. Anihilarea din partea Securităţii Statului survine în deceniul şase al secolului XX. Mai mulţi partizani şi susţinători au fost capturaţi, judecaţi, condamnaţi la ani grei de închisoare, sau executaţi. Totodată, în reşedinţa Argeşului a existat temniţa detenţiei drastice, unde s-au folosit tehnici ingenioase de reeducare a deţinuţilor prin tortură, generând sintagma Experimentul Piteşti, evocat, după 1989, prin simpozioane naţionale şi internaţionale. Pentru aşezările sudice, atitudinea ostilă a vizat, prioritar, contracararea colectivizării agriculturii şi exproprierilor executorii.

  Conceptele perioadei decembrie 1947 (abolirea monarhiei şi instaurarea Republicii Populare Române) – decembrie 1989 (Revoluţia antitotalitară) au conferit zonei Argeş-Muscel o anumită identitate contradictorie, în sensul anulării, de exemplu, a pluripartidismului organizaţional local, prin impunerea exclusivismului piramidei dominante, fenomen suprapus, favorabil redimensionării structurilor urbane, industrializării intensive, constituirii marilor ferme agricole, eradicării analfabetismului şi a şomajului, menţinerii echilibrului religios, acordării anumitor facilităţi şcolare sau profesionale.

  Ideile promovate în etapa interbelică, de liderii naţionali originari din această parte a României, liberalii Ion I.C. Brătianu (1864-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1867-1930), ţărăniştii Armand Călinescu (1893-1939), Ion Mihalache (1882-1965), ori de alţi militanţi apropiaţi doctrinar, au fost total repudiate după 1948. Concomitent, numeroşi militanţi ai partidelor istorice erau marginalizaţi, suportând anii detenţiei prelungite. Parlamentarismul de stânga a propulsat, în arena vieţii politice, numele savantului endocrinolog, Constantin I. Parhon (1874-1969), născut la Câmpulung, Muscel, preşedinte fondator al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1947-1952), dar şi pe Nicolae Ceauşescu (1818-1989), deputat de Piteşti în forul suprem legislativ, vreme de 17 ani (1952-1969), devenit primul preşedinte al Republicii (1974-1989).

  Până în 1990, Argeşul a fost, timp îndelungat, a patra putere industrială etatistă a României contemporane, deţinând monopolul fabricării autoturismelor, primordialitatea Platformei Petrochimice Piteşti-Sud, prevalenţa anumitor ramuri prelucrătoare, ori din domeniile energiei electrice şi nucleare, silviculturii, pomiculturii, viticulturii, construcţiei de şcoli, spitale, apartamente, mari complexe comerciale. Ca urmare, începând cu 1966, semnificativ, zeci de delegaţii străine, de pe toate continentele, au vizitat municipiul Piteşti, considerat arhetip al aplicării Doctrinei dezvoltării socialiste multilaterale. La 22 decembrie 1989, principalele instituţii publice din această parte a României erau ocupate, totuşi, fără violenţă, de contestatarii vechiului regim, reprezentanţii lor fiind instalaţi la conducere prin voinţă populară.

  După 1990, argeşenii şi muscelenii s-au readaptat, într-un timp relativ scurt, la principiile iniţiativei individuale, liberalizării preţurilor, concurenţei de piaţă, sistemului financiar actual, privatizării, sensurilor continentalizării. Preocupările economice şi sociale au rămas, aproximativ zece ani, plurivalente. Ca dovadă, restructurarea întreprinderilor nu a generat o rată exagerată a disponibilizărilor, capitalizarea străină s-a exprimat vizibil, iar ritmul constructiv a fost evident. Succese convingătoare au obţinut: Compania Dacia – Renault, din Mioveni; fabricile de echipamente auto de la Piteşti; unităţile prelucrătoare cu profil alimentar. Totuşi, după 2000, potenţialul industrial al Argeşului, comparativ cu nivelul anului 1989, a scăzut considerabil: disoluţia, în cea mai mare parte, a platformelor Piteşti-Nord, Piteşti-Sud, Câmpulung, Curtea de Argeş; pierderea  surselor de materii prime şi a pieţelor de desfacere; intrarea în insolvenţă; scăderea veniturilor salariale; exodul forţei calificate de muncă; falimentul multor firme mici şi mijlocii; reducerea investiţiilor bugetare autohtone.

   Astăzi, sunt puţini agenţi economici care au potenţialul relevant sau îşi asumă proiecte strategice, municipiul Piteşti având tendinţa să devină placă turnantă a speculaţiilor bancare sau comerciale, interne ori internaţionale, dar mai puţin bază productivă. Ritmul atragerii investitorilor străini s-a diminuat. Este lăudabil faptul că aici s-a edificat unul dintre cele mai mari campusuri universitare de stat ale României, zona centrală este reabilitată, oraşul continuă să se transforme, primăvara, într-o adevărată capitală a lalelelor, viaţa politică locală oferă diverse alternative, iar instituţiile culturale şi eclesiastice afişază programe diferenţiate. Particularităţi specifice prezintă şi celelalte localităţi din Argeş-Muscel. Apartenenţa României la NATO (2004) şi Uniunea Europeană (2007) incumbă solidaritate internaţională, inclusiv în teatrele externe operaţionale, favorizează optimismul pentru depăşirea incertitudinilor pasagere, cauzate, printre altele, de efectele crizei mondiale virulente, conflictele militare zonale, afirmarea extremismului.

*

*        *

   Enciclopedia Argeşului şi Muscelului dorim să fie, pe cât posibil, Cartea de identitate a oamenilor şi locurilor acestui areal, suprapusă, concluziv, specificităţii româneşti. Prin urmare, integrată lucrărilor de factură asemănătoare, face trimiteri, alfabetic, la: persoane remarcate de-a lungul timpurilor, originare sau stabilite definitiv în Argeş-Muscel, ori cu activitate relevantă, peste zece ani, dedicată spaţiului enunţat; familii renumite; localităţi; repere economice; instituţii publice; foruri ştiinţifice şi administrative; organizaţii şi asociaţii; mijloace media importante; aşezăminte religioase; toponime, hidronime, oronime specifice zonei; rezervaţii naturale; monumente, locuri istorice, edificii reprezentative; glosar selectiv; iniţiative durabile.

   Ideea oportunităţii elaborării Enciclopediei Argeşului şi Muscelului s-a conturat în primăvara anului 2003, pe timpul conducerii, ca decan al Facultăţii de Istorie, Filosofie, Jurnalism, astăzi, Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane a Universităţii din Piteşti, urmărind, prin această iniţiativă, orientarea instituţiei spre viaţa Cetăţii. De atunci, au trecut 11 ani! Permanent, ne-au călăuzit cuvintele învăţatului roman Lucius Annaeus Seneca (55 î.Hr.~41 d.H.); „Ceea ce raţiunea nu izbuteşte, izbuteşte adesea vremea”. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în atare demers! Primii care au subscris conceptului din 2003, lansat de semnatarul acestor rânduri, au fost statornicii noştri colaboratori la scrierea volumelor despre reşedinţa Argeşului: Piteşti. Ghid de oraş (1985); Piteşti. Pagini de istorie (1986); Istoria municipiului Piteşti (1988); Piteşti. Tradiţie şi contemporaneitate (2008). Sunt listate, bibliografic, alături de Municipiul Piteşti pe noi coordonate (1969); Piteşti. Memento (1983, 2008); Piteşti. Microalbum (1988). Este vorba de juristul Silvestru D. Voinescu (1935-2005), director emblematic al Bibliotecii Judeţene Argeş (1964-2004), şi profesorul Paul I. Dicu (1926-2008), multă vreme secretar al Societăţii de Ştiinţe Istorice, Filiala Piteşti. S-au raliat, imediat: Octavian Mihail Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu Argeş; Ileana Bălan, directoarea Bibliotecii Universităţii din Piteşti; Spiridon Cristocea, directorul Muzeului Judeţean Argeş; Filofteia Pally, directoarea Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, Ştefăneşti, Argeş,deveniţi redactori responsabili pentru cele patru volume preconizate, ulterior, toţi cei nominalizaţi în colegiul redacţional şi casetele tehnice: redactori de specialitate, documentarişti, lectori, tehnoredactori, operatori, consilieri editoriali, alţi furnizori de informaţii. 

Documentele primare, respectiv Criteriile orientative privind elaborarea Enciclopediei şi Fişa personală de identificare, le-am definitivat, împreună cu profesorul universitar, doctor în biologie, Radu Gava (26 august 2006), folosind laboratorul său de la ultimul etaj al Muzeului Judeţean Argeş, având o excelentă deschidere vizuală asupra panoramei municipiului Piteşti. Finalizarea variantei electronice (26 august 2014), a beneficiat de aceeaşi locaţie. Multe texte ale etapei iniţiale amintite au fost procesate de Iulia Elisabeta Ciucă (Biblioteca Judeţeană Argeş), iar ultimele, de Maria Dinu Sachelarie (Muzeul Goleşti), exprimând, constant, disponibilităţi favorabile proiectului invocat.

   Pentru început, ne-am propus să prezentăm: voievozii Argeşului şi Muscelului; academicienii din diferite domenii; oamenii politici şi de stat importanţi (şefi de stat şi de guvern, miniştri, miniştri adjuncţi, conducători de departamente şi de agenţii guvernamentale); parlamentarii din toate etapele temporale; înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, ori ai altor culte religioase; prefecţii de Argeş şi Muscel; preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii generali ai consiliilor regionale sau judeţene administrative; primarii urbani, liderii locali, inclusiv cei ai comunităţilor mai mici. Relevanţă au faptele lor perene.

   Totodată, s-au luat în calcul: scriitorii, care sunt membri ai uniunii de profil (prozatori, dramaturgi, poeţi, critici literari, memorialişti); compozitorii şi plasticienii (membri ai asociaţiilor din domeniu); dirijorii cunoscuţi pe plan naţional, interpreţii de operă şi operetă, criticii şi istoricii de artă; generalii, alţi comandanţi militari cu merite deosebite; eroii evenimentelor contemporane, căzuţi în rezistenţa  antitotalitară, opozanţi ai Experimentului Piteşti, implicaţi în holocaust, ori ucişi în teatrele externe de operaţiuni; diplomaţii (ambasadori, şefi de consulate, ataşaţi, reprezentanţi ai României la forurile sectoriale, continentale sau mondiale); călătorii şi expediţionarii, originari din Argeş-Muscel.

   De asemenea, am dorit să evidenţiem: profesorii universitari; autorii şi cercetătorii remarcaţi în matematică, informatică, fizică, chimie, biologie, geografie, filosofie, sociologie, psihologie, pedagogie, ştiinţe ale educaţiei şi comunicării; istoricii şi cercetătorii prolifici din arhive, muzee, edituri; arhitecţii şi constructorii recunoscuţi în breaslă; juriştii de prestigiu (teoreticieni, procurori, judecători, avocaţi, notari); medicii, farmaciştii, laboranţii integraţi sistemului naţional; actorii de teatru, film, radio şi televiziune, având rezonanţă meritorie; creatorii şi interpreţii de muzică uşoară şi folclor; analiştii fenomenului cultural, publiciştii, managerii, alte persoane implicate în spiritualitatea argeşeană şi musceleană.

   Un loc distinct îl ocupă: marii proprietari funciari şi industriaşii tradiţionali; oamenii de afaceri cu succese reale în actualitate; inovatorii şi inventatorii de renume; inginerii, economiştii, comercianţii, finanţiştii, bancherii de prestigiu, filantropii, exprimând valenţe multiple şi benefice; agronomii, fermierii, arendaşii, cercetătorii în ştiinţe agricole şi silvice, astronomii, astrologii; cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, care au obţinut gradul I, ori titluri doctorale, sunt autori de manuale, cu preocupări de mai mare cuprindere, inclusiv cărţi editate; jurnalişti apreciaţi din presa scrisă şi audio-vizuală, comentatorii, analiştii, directorii şi patronii de publicaţii, edituri, tipografii; sportivii de performanţă şi antrenorii, organizatorii de mari competiţii, luându-se în calcul: titlul de campion naţional, locurile I, II, III la Jocurile Olimpice, campionatele mondiale, europene, balcanice, universitare.

   După cum se poate observa, comparativ cu segmentele tematice anterioare, criteriile noastre enciclopedice, grupate în volumele I, II, III, IV, sunt mult mai generoase. Ultimul  (S-Z) cuprinde, pe lângă literele amintite: glosarul selectiv, 20 de anexe şi bibliografia specială. Prin tipografiere, se va adăuga indicele de persoane. S-au evitat, cu mici exccepţii, prescurtările de cuvinte şi despărţirile în silabe, iar pentru cazurile când numele unor persoane este repetat, se face trimitere, prin (v.), la enunţul cardinal.

   Proiectul s-a lansat, joi, 5 octombrie 2006, în Sala de Conferinţe Gheorghe Ionescu-Gion a Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu Argeş, director, dr. Octavian Mihail Sachelarie. Instituţia centenară devenea atât locaţia preferenţială, cât şi principalul suport documentar sau logistic al enciclopediştilor. Aspectul presupunea, însă,  conlucrarea cu toate bibliotecile, muzeele şi alte unităţi din teritoriu. De atunci, în fiecare zi de luni a săptămânii, redactorii, împreună cu furnizorii de informaţii, s-au revăzut, sistematic, în spaţiile instituţiei amintite pentru Volumul I (A-C), ulterior, la: Biblioteca Universităţii din Piteşti, Volumul II (D-K); Muzeul Judeţean Argeş, Volumul III (L-R); Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, Volumul IV (S-Z).

   Au răspuns invitaţiei, acceptând dezvoltarea acestui proiect, importanţi oameni de cultură, autori apreciaţi pentru scrierile lor, specialişti din domenii convergente, manageri cu experienţă, studenţi, alţi cetăţeni. Cercul colaboratorilor, din care fac parte persoane de vârste sau orientări ideologice diferite, a rămas permanent deschis, ceea ce determină să ni se alăture, pe parcurs, valoroşi confraţi. Există însă şi cazuri solitare când, din diferite motive, s-a declinat opţiunea preliminară. Împreună, constituim o adevărată echipă interdisciplinară, înscrisă în casetele tehnice, demonstrând, constant, onestitate, disponibilitate, un binevenit spirit lucrativ, dominat de optimism, responsabilitate, deschidere spre dialog.

   De altfel, reuniunea din 5 octombrie 2006, precizată anterior, nu a presupus sine qua non prezenţa unor oficiali din partea Prefecturii, consiliilor judeţean sau municipale, întrucât am dorit să inducem, cu deosebire în acest caz, voluntariatul şi onorabilitatea civică, promovate frecvent prin diverse îndemnuri ale structurilor Uniunii Europene, din care facem parte, după 1 ianuarie 2007, împreună cu alte 26 de state.

   Un prim bilanţ îmbucurător s-a realizat după un an, la 8 octombrie 2007. Atunci, portofoliul primordial cuprindea, deja, 1 425 de potenţiali candidaţi pentru a fi prezentaţi în paginile Enciclopediei. Totuşi, s-au convenit: continuarea documentării asupra persoanelor, dar şi extinderea lucrării, prin prezentarea localităţilor, instituţiilor, principalilor agenţi economici, structurilor naturale, mijloacelor media, asociaţiilor obşteşti; stabilirea unor căi de comunicare cu foruri ştiinţifice din Capitală: identificarea argeşenilor sau muscelenilor aflaţi în diverse zone ale ţării ori peste hotare: diversificarea colaborării cu persoane având preocupări asemănătoare, din Bucureşti şi reşedinţele judeţene ale României; atragerea anumitor parteneri media. Termenul finalizării primului volum (doi ani), stabilit, aprioric, s-a prelungit, fiind raportat la densitatea şi multitudinea consemnărilor. Era decisă, concomitent, înfiinţarea Clubului Enciclopediştilor din Argeş – Muscel, asociaţie apolitică promovând voluntariatul specialiştilor pentru elaborarea acestei opere monumentale.

   Pe lângă bibliografia lecturată sau fondurile arhivistice consultate, un loc aparte îl ocupă discuţiile purtate, nemijlocit, de redactorii pe domenii, cu persoanele în viaţă. Ultimul aspect presupune atât asumarea morală a autenticităţii celor relatate, cât şi oferirea anumitor detalii esenţiale, necesare viitorilor enciclopedişti, scutiţi de eforturile depuse prin strădaniile noastre. Conservând, aşadar, esenţa evoluţiei zonei Argeş-Muscel în ultima jumătate de secol, vom amplifica durabilitatea seculară perpetuă a tot ceea ce ne înconjoară.

   Conţinutul descrierilor enciclopedice se preconizează să fie realist şi echilibrat, disociat, pe cât posibil, de conotaţii politice, subiectivism, influenţe colaterale. Susţinem, profesional, concepţia analistului american, Charles Beard (1874-1948), care concluzionează: „Istoricul trebuie să fie, în primul rând, un fiu al vremii sale”. Sperăm să ne integrăm, cu succes, sensurile nepărtinitoare, formulate prin diversitatea relatărilor, multe având un anumit grad de noutate şi originalitate.

  Aşa, de exemplu, pentru prezentarea individuală s-a pornit de la ideea că toate numele listate sunt importante, fiind departajate, însă, prin ceea ce am numit etaje informale, implicând, ca succesiune: locul şi data naşterii, iar acolo unde a fost cazul, ale decesului (sat, comună, oraş, judeţ), substituite, uneori, din lipsa certitudinilor, prin secole; profesia tutelară şi adiacentă; stabilirea în Argeş sau Muscel a specialiştilor originari din alte zone, dar care s-au identificat, cel puţin 10-15 ani, prin realizări selective, cu arealul adus în discuţie; studii liceale şi universitare, eventual doctorale, stagii externe de specializare; etapele exprimării productive; listarea a maximum cinci elaborări reprezentative (volume, proiecte de arhitectură, edificii finalizate, roluri scenice, creaţii muzicale, expoziţii plastice, succese tehnice, manageriale, ştiinţifice); domenii de excelenţă; contribuţii distincte la evoluţia anumitor fenomene; nuanţarea diferenţiată a recunoaşterilor publice antume sau postume.

   Generalizând asemenea criterii, s-a renunţat la prezentarea, de exemplu, a unor importanţi actori de teatru (Gheorghe Leahu, Colea Răutu), care s-au aflat, temporar, la Piteşti, ca şi în cazul unor renumiţi constructori, arhitecţi, scriitori, informaţiile aferente fiind livrate judeţelor de origine. Spaţiile alocate în pagină au pornit, ca principiu, de la primordialitatea conferită voievozilor, academicienilor, patriarhilor, creatorilor de excepţie, până spre celelalte calităţi comunitare sau individuale. Oferim cititorilor latitudinea de a concluziona singuri asupra demersurilor întreprinse de cei prezentaţi în Enciclopedie, valorizând, opţional, etajele informale amintite mai sus.

  Cei 73 de redactori specializaţi, înscrişi în Caseta autorilor, semnează, folosind iniţiale proprii, consemnările care le aparţin, respectiv (alfabetic): Valeriu Florian Alexiu (V.F.A); Tiberiu Cristian Avrămescu (T.C.A.); Nicolae Badea (N.N.B.); Ilie Barangă (I.I.B.); Ion Băcanu (I.S.B.); Ion Bădescu (I.G.B.); Ileana Bălan (I.A.B.); Dănuţ Bica (D.I.B.); Manole Bivol (M.M.B.); Iulia Boghirnea (I.F.B.); Constantin Budan (C.D.B.); Ion Bulacu (I.T.B.); Constantin Capătă (C.G.C.); Constantin Cârstoiu (C.C.C.); Gheorghe Chiţa (G.F.C.); Iulia Elisabeta Ciucă (I.E.C.); Remus Petre Cîrstea (R.P.C.); Ion Cojocaru (I.I.C.); Eugenia Constantinescu (E.V.C.); Grigore Constantinescu (G.I.C.); Spiridon Cristocea (S.I.C.); Aurelian Dianu (A.A.D.); Ion M. Dinu (I.M.D.); Marin Dragomir (M.T.D.); Dumitru Drăguţ (D.G.D.); Petre Dumitrescu (P.A.D.); Ion Fîntîneru (I.M.F.); Ion Focşa (I.G.F.); Radu Gava (R.G.G.); Dumitru Gherăsoiu (D.I.G.); Gheorghe Hera (G.A.H.); Elena Heroiu (E.F.H); Dumitru D. Ilie (D.D.I.); Nicolae Ionescu (N.C.I.); Zicu Gheorghe Ionescu (Z.M.I.); Nicolae Leonăchescu (N.P.L.); Adrian Mahu (A.H.M.); Teodor Mavrodin (T.N.M.); Ioana Iulica Mihai (I.I.M.); Nicolae Mihăilescu (N.I.M.); Nicolae Moisescu (N.I.M.); Ion Marius Motreanu (I.M.M.); Liviu Valentin Motreanu (L.V.M.); Alexandru Mulţescu (A.I.M.); Simona Nagîţ (S.C.N.); Claudiu Neagoe (C.I.N.); Nicolae Necşoiu (N.I.N.); Gheorghe Nicolescu (G.I.N.); Vasile Novac (V.G.N.); Margareta Onofrei (M.M.O.); Filofteia Pally (F.C.P.); Lucreţia Picui (L.I.P.); Ion Pietrăreanu (I.D.P.); Ilie Popa (I.I.P.); Petre Popa (P.N.P.); Cornel Popescu (C.C.P.); Grigore Popescu (G.N.P.); Silvia Popescu (S.P.P.); Marius Postelnicescu (M.I.P.), Vintilă Purnichi (V.N.P.), Marin Rădulescu (M.G.R.); Maria Dinu Sachelarie (M.D.S.); Octavian Mihail Sachelarie (O.M.S.); Mariana Sârbu (M.C.S.); Constantin Siman (C.I.S.); Marian Stoica (M.M.S.); Gheorghe Soare (G.G.S.); Gheorghe Şovar (G.D.Ş.); Ion Ştefan (I.I.Ş.); Sevastian Tudor (S.M.T.); Dumitru Văduva (D.I.V.); Constantin Vărăşcanu (C.M.V.); Silvestru D. Voinescu (S.D.V.). Cei decedaţi după 2006 apar în chenar. Casetele tehnice listează, preferenţial, consultanţii ştiinţifici, respectiv universitarul emerit Nicolae Leonăchescu şi academicianul Gheorghe Păun, urmaţi de alte 90 de persoane implicate, benevol, în activităţile specifice redactării acestei lucrări.

   Preocupările privind elaborarea Enciclopediei Argeşului şi Muscelului s-au interferat Hotărârii Consiliului Judeţean Argeş, preşedinte, Constantin Nicolescu, pentru a organiza, începând din 2007, Întâlnirile de la Goleşti. Anumite detalii, furnizate virtual sau tradiţional de invitaţi, au completat, iar uneori au suplinit, datele oportune creionării portretistice a celor cuprinşi în tomurile succesive. Informaţiile curriculare sunt oferite, sistemic, de Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, director general, Filofteia Pally, care editează anual, pentru cei gratulaţi cu titluri şi diplome, volumul dedicat fiilor şi cetăţenilor de onoare ai Argeşului.

   După cum se va constata, în Enciclopedie există un segment mai puţin abordat până acum, referitor la familii importante din etapele medievală, modernă şi contemporană. Acceptând premiza conform căreia renumele satelor sau oraşelor din Argeş-Muscel se conturează, primordial, prin eforturile locuitorilor din comunitatea respectivă, dublate de iniţiativele gospodarilor oficiali, subscriem, ideii că paternitatea multor înfăptuiri rezidă în succesul familial, regăsit uneori convingător, dincolo de limitele geografice ale aşezărilor aborigene.

   Realitatea întâlnită ne-a determinat să luăm în calcul familii remarcate prin cel puţin trei generaţii, ai căror membri s-au distins de-a lungul etapelor istorice. Sociologia neamurilor autohtone se impune a fi extinsă şi revigorată, cu deosebire în etapa febrilă a amalgamării demografiilor continentale. Aceleaşi criterii vizează fenomene precum: industrializarea, modernizarea agriculturii, reconstrucţia urbană sau rurală, conservarea spiritualităţii laice şi religioase, activităţile economice şi culturale prestate de români în ţări europene, asiatice, africane, americane, prezenţa militară pe fronturile menţinerii păcii şi stabilităţii universale.

  Sistematizarea surselor, evaluarea şi completarea ulterioară a paginilor Enciclopediei Argeşului şi Muscelului direcţionează, pentru lectură primară, postarea conţinutului pe internet. Astfel: la 15 iulie 2008, s-a livrat cititorilor Volumul I (A-C), identificat, distinct, pe site-ul Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu Argeş; Volumul II (D-K), oferit utilizatorilor de Biblioteca Universităţii din Piteşti, se foiletează din vara anului 2010; spre mijlocul anului 2012, s-a introdus, virtual, Volumul III (L-R), demers gestionat prin Muzeul Judeţean Argeş; în octombrie – noiembrie 2014, se va implementa Volumul IV (S-Z), graţie preocupării Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti  

  Toate literele se vor putea accesa, însă, concomitent, pe adresele electronice ale celor patru instituţii, constituind un corpus unitar. Depozitarul arhivei este Secţia Colecţii Speciale a Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu Argeş. La timpul potrivit, Enciclopedia Argeşului şi Muscelului se va tipografia.

  Sugestiile şi comentariile dumneavoastră sunt binevenite!

 

Prof. univ. dr. Petre POPA

  Piteşti, 16 august 2014

 

Noutăți și evenimente

20.11.2018 - Anunț
Stimați vizitatori, În perioada 30 noiembrie-2 decembrie 2018, instituția noastră va fi închisă p...
Continuare


11.05.2018 - Anunț
Stimați vizitatori, Vă aducem la cunoștință că în zilele de 14-15 mai 2018 se vor executa la Cent...
Continuare


02.04.2018 - Anunț
Stimați vizitatori, Centrul de Cultură „Brătianu” anunță programul special de vizitare din timpul...
Continuare


© 2013 CENTRUL DE CULTURĂ "BRĂTIANU"