CENTRUL DE CULTURĂ „BRĂTIANU”
Instituție de cultură finanțată de Consiliul Județean Argeș
ro  |  en
Home Istoric Și ele fac parte din neamul Brătienilor

Femeile din familia Brătianu

 

                    Femeile Brătianu au marcat sfârşitul secolului al XIX- lea şi mai ales secolul al XX- lea prin exemplele oferite, prin educaţia primită, iubirea de patrie insuflată de Ion Brătianu, şi mai ales prin personalităţile puternice pe care le-au avut.

            Când vorbim de femeile din familia Brătianu ne referim în primul rând la Pia, soţia lui Ion Brătianu (1821- 1891) şi la fiicele Elena (cunoscută însă ca Sabina), Maria, Tatiana şi Pia. Acestea au marcat profund epoca în care au trăit.

 

           Fiica lui Luca Pleşoianu din Râmnicu Vâlcea, Caliopia sau Pia, cum o alinta Ion C. Brătianu s-a născut în 1841 şi  a rămas orfană de mică. Sora lui Ion C. Brătianu, care era bună prietenă cu Luca Pleşoianu, Maica Maximila, stareţa mânăstirii Ostrov, într-o vizită la fratele ei la Bucureşti, povesteşte acestuia  despre situaţia în care se găsea orfana. Ion C. Brătianu auzise vorbindu-se despre Luca Pleşoianu, ca despre unul din primii alegători din Vâlcea.

            Din întrebările adresate surorii sale, Ion C. Brătianu află că Luca Pleşoianu fusese însurat şi îşi pierduse soţia de friguri puerperale, când s-a născut a doua fiică. Mama Piei, Evghenia, căsătorită de părinţi la 16 ani cu Luca Pleşoianu, era una din cele mai frumoase, bine crescute şi de bună familie fată din Râmnicu Vâlcea, fiica lui Ghiţă Capeleanu.

       La vârsta de un an, tatăl  îşi trimite fiicele la bunica, ea fiind cea care le-a crescut cu mare afecţiune.

        Într-o vizită facută la Râmnic, ca să se ocupe de alegeri şi să facă propagandă electorală pentru Divanul Ad-hoc, Ion C. Brătianu va sta la un hotel din localitate. Merge sa facă o vizită lui Costica Lahovary, e invitat la prânz, iar seara merge la o petrecere la care era invitată şi Pia.

         În timpul acestei şederi la Râmnic, Ion C. Brătianu se interesează de Pia şi vorbeşte şi cu protectorii ei în legătură cu posibilitatea încheierii unei căsătorii. La început, unchiul Piei, Vlădescu, se va opune acestei idei considerând că Brătianu era un revoluţionar care îşi risipise averea pentru înfăptuirea revoluţiilor.

         Dar Pia este cea care spune membrilor familiei că nu îl consideră pe Brătianu un vagabond pentru faptul că şi-a cheltuit averea pentru ţară şi că dacă ar fi cerută de soţie de acesta nu l-ar refuza. Căsătoria va avea loc două luni mai târziu la Ostrov, la 6 iulie 1858, dupa ce se logodiseră fără să îşi schimbe inelele. Sunt cununaţi de fratele lui Ion Brătianu, Teodor şi de bunica Piei.

         După cununie, soţii Brătianu vor mai petrece două săptămâni la Ostrov, pentru ca apoi să meargă la Piteşti  la Anica Furduescu, alta soră a lui Ion Brătianu, care le oferă una din camerele de locuit. În acea perioadă, Brătianu spusese să se refacă casa de la Florica, locul unde dorea să-şi întemeieze o familie.

            Pia Brătianu va lua apoi contact cu viaţa soţului său, cu prietenii, dintre aceştia o mare influenţă asupra sa o va avea Maria Rosetti. Prin cultura ei, prin virtuţile ei, prin dragostea imensă faţă de soţul ei a fost un exemplu preţios tinerei femei, care venea cu principii bune şi sănătoase, dar cu instruirea superficială a pensionului din Craiova. Pia a fost atât de impresionată de lumea în care se găsea acum şi inferioritatea ei a jignit-o atât de mult, încât a cerut soţului său să i se dea imediat profesori ca să-şi completeze studiile. Astfel, Pia a studiat franceza, istoria, literatura şi gramatica, iar istoria cu Ion Brătianu de care spunea că era un profesor lipsit de răbdare pedagogică.

            “Doamna Rosetti a învaţat-o gospodăria occidentală, pe cea românească o ştia deja de la mamă-sa mare, moaşă-mea, cum îi zicea şi întodeauna a avut o casă ţinută în perfecţie, o masă excelentă, căci tata, deşi foarte simplu în gusturile lui, era foarte exigent pentru calitatea şi pregătirea bucatelor”, spunea Sabina Cantacuzino. Putem concluziona din acest citat faptul că Pia Brătianu era o foarte bună gospodină şi o femeie foarte ordonată.

         De asemenea Pia Brătianu a fost şi o femeie curajoasă. Până la vremea bătrâneţii mergea la Florica singură, iarna, şi petrecea mai multe zile în casa lipsită de pază şi locuită numai de femei. Nu numai pentru ea, dar şi pentru copii ţinea să nu aibă teama de nimicuri. Obişnuia să trimită copiii de mici singuri în odăile întunecoase, nu permitea nicio lumină după ce îi aşeza în pat seara şi mai ales a ferit pe aceştia de orice superstiţie, arătându-le cât de absurde sunt.

         Contemporanii vorbesc despre Pia Brătianu ca despre o fiinţă de o rară modestie şi de o nobilă simplitate, trăsătura accentuată de mentalitatea specifică timpului şi cultivată prin educaţie. Ducând o existenţă discretă, lipsită de ostentaţie, fără false pretenţii, înţelegătoare, ea a avut o mare tandreţe pentru copiii, prietenii şi rudele sale. Mândră din fire şi nu lipsită de o sclipitoare  ironie, a avut aceeaşi înţeleaptă seninătate în faţa bucuriilor şi a durerilor vieţii.

          Cuplul Ion şi Pia Brătianu s-a stabilit apoi definitiv la Florica, Pia având în 10 ani, succesiv, 8 copii, s-a ocupat ceas de ceas de toţi, nedespărţindu-se de ei nicio clipă până ce nu au crescut mari.

          Pia Brătianu a fost şi o femeie ospitalieră, iar acest lucru s-a văzut cu ocazia numeroaselor vizite făcute de prieteni, cunoştinţe, oameni politici. Un foarte bun exemplu îl reprezintă perioada în care familia Rosetti a locuit la Florica (iarna lui 1864-1865), aflându-se în mare lipsuri la Bucureşti. Pentru toţi a fost o perioadă foarte frumoasă de care îşi aduceau aminte cu mult drag. Tachinările erau la ordinea zilei, dar Piei Bratianu nu-i plăceau nici tachinările, nici surprizele şi, lucru ciudat, nu s-a obişnuit niciodată cu ele, nici cu cele ale lui Ion Brătianu.

            Viaţa de familie fericită va fi zguduită în 1865 când prima fiica a cuplului  Brătianu, Florica, va pieri la numai trei anişori. “Durerea părinţilor a fost grozavă şi niciodată ştearsă”, aminteşte Sabina Cantacuzino în memoriile sale.

            Pia Brătianu avea foarte mare frică de apă, după cum relatează şi fiica sa Sabina în cartea ei: „tata şi mama erau foarte des în trăsură spre Florica, Sâmbureşti, Mihăeşti, Pleşoi, pe drumuri rele şi poduri puţine; trebuia adesea să treacă prin apă. Mamei îi era frică văzând trăsura în mijlocul vâltorii şi tata îi acoperea capul cu o pătură”.

            În momentul arestării lui Ion Brătianu, în vara anului 1870, Pia Brătianu, deşi era nedespărţită de copii l-a însoţit de această dată pe soţul său, fapt ce reiese din relatările Sabinei: „Ce îngrijată trebue să fi fost mama de pericolul care ameninţa pe tata, ca să ne părăsească în acea stare, dânsa, care nu se mişca de lânga noi...”.

            Întreaga viaţă a Piei Brătianu s-a desfăşurat în strânsă legătură cu activitatea politică a soţului său, căci în momentele cele mai grele dar şi în cele mai fericite a fost întotdeauna alături de acesta indiferent de sacrificiile pe care a trebuit să le facă. Grija sa pentru familie s-a manifestat pe tot parcursul vieţii sale, chiar şi când aceştia au crescut. Ea este cea care s-a ocupat de educaţia copiilor până în momentul în care a considerat că nu mai are ce sa îi înveţe şi că trebuie aduşi profesori pentru continuarea studiilor celor mici. Iar mai apoi, a avut loc mutarea familiei la Bucureşti în momentul în care s-a văzut de către Ion Brătianu necesitatea aprofundării studiilor copiilor. Peste ani, Ionel şi Vintila îşi fac studiile la Paris, iar apoi se întorc în ţară pentru a profesa .

          Moartea lui Ion Brătianu în 1891 a fost extrem de dureroasă pntru ea, Pia Brătianu supravieţuindu-i până în 1919, trecând prin primul război mondial şi având parte de toate rigorile din acea vreme. Pentru aşa-zisa siguranţă a trupelor de ocupaţie, poliţia politică  germană, încă din decembrie 1916, au început arestări, internări în lagăre sau fixarea de domiciliu obligatoriu pentru multe personalităţi politice, intelectuali, funcţionari rămaşi în Bucureşti, suspectaţi pentru sentimentele lor proantantiste sau pentru legăturile lor cu familia Brătianu. Desigur, problema rămânerii lor în Bucureşti a fost mult discutată în familie, mai ales că printre cei ce urmau să rămână se număra şi bătrâna Pia Brătianu, soţia lui Ion C. Brătianu. ”Trebuia însă luată o hotărâre- scrie Sabina Cantacuzino- Cine să plece la Iaşi, cine să rămână, căci toată familia nu trebuia să părăsească populaţia Bucureştilor care nu se putea mişca. Despre cei mobilizaţi nu se discuta... Cât pentru mama, părerile erau diferite. Ionel ar fi voit să o ia, eu pledam să nu se pună la vârsta ei pe drumuri spre necunoscut  şi în timp de iarnă; dânsa luă cuvântul şi, cu clarviziunea ce avea în toate împrejurările, zise lui Ionel: Eu rămân aici. Nu că aş vrea să mă despart de tine, te-aş urma oriunde, dar simt că acolo unde vă duceţi nu ţi-aş fi un sprijin, ci mai mult o mare grijă şi ţi-aş îngreuna poate chiar datoria. Pe de altă parte, faptul că mă laşi aici va încuraja mai mult pe cei care rămân în urma ta. Pia  rămâne cu mine. Ionel şi noi toţi ne stăpâneam cu greu emoţia şi îi dădurăm dreptate”.

        Astfel că, în Bucureşti, din familia Brătianu au ramas Pia Brătianu, mama, Sabina Cantacuzino, sora, şi soţul ei doctorul Constantin Cantacuzino (arestat şi reţinut un timp la Hotel Imperial, transformat în loc de detenţie de către autorităţile germane), Pia Alimănişteanu, sora, Lia Brătianu, soţia lui Vintilă I.C. Brătianu, împreună cu fiul lor Vintilă de trei ani, Maria Pillat, sora, împreună cu doi nepoţi şi cu soţul ei Ion Pillat (arestat şi internat la Săveni şi în Bulgaria). Florica a fost jefuită, lăzi întregi cu scrisori fiind luate şi distruse.

          Batrâna doamnă a trăit şi bucuria realizării României Mari faurită cu ajutorul fiilor ei, aşa cum a văzut România Mică faurită cu ajutorul soţului ei.

       Maria Brătianu s-a născut în luna octombrie a anului 1868 în Bucureşti, pe strada Cişmeaua Roşie şi a fost botezată de bătrâna doamnă Catrina Odobescu, o bună prietenă a familiei Brătianu, soră cu Grigore Caracaş, unul din cei mai apropiaţi amici ai lui Ion C. Brătianu.

        Naşa Mariei era soţia generalului Ion Odobescu (1793-1857) şi mama cunoscutului scriitor Alexandru Odobescu. Maria Brătianu, cunoscută mai ales cu prenumele diminutiv Măriuţa, şi-a petrecut anii copilăriei în casele părinteşti de la Florica şi Bucureşti. În descrierea Sabinei Cantacuzino despre sora ei mai mică, la vârsta de 5 ani, Măriuţa  “era nu numai foarte frumoasă, dar foarte amabilă şi graţioasă”.

         În toamna anului 1877 familia Brătianu s-a mutat la Bucureşti, iar Maria, împreună cu surorile şi fraţii săi a cunoscut rigorile unui sistem de instruire şi educaţie întemeiat pe disciplină, muncă şi severitate. Maria nu s-a bucurat în anii copilăriei de o stare perfectă de sănătate, datorită oboselii şi anemiei fiind nevoită să-şi suspende examenele clasei a VII-a şi să renunţe la a-şi susţine examenul de bacalaureat.

         Educaţia artistică, estetică de care a beneficiat  fiica lui Ion C. Brătianu, de altfel toţi copiii acestuia, s-a exprimat prin numeroase  moduri: participarea la spectacole la Teatrul Naţional unde interpretau roluri mari actori ca Matei Millo şi Grigore Manolescu, audierea unor cunoscute simfonii la Ateneul  de lângă Cişmigiu, vizitarea expoziţiilor de pictură şi luarea unor lecţii de muzică cu profesori meditatori la domiciliul familiei.

           Măriuţa este singura dintre cele patru surori care devine doamna de onoare a Reginei Maria. Anii petrecuţi la Paris au transformat-o într-o persoană cu un excelent bun-gust. Era singura din familie care aprecia pictura impresionistă. „Măriuţa este în admiraţie în faţa impresioniştilor, pe mine m-au îmbolnăvit”, scria Tatiana Sabinei.

            O astfel de educaţie artistică cultivată în anii copilăriei şi adolescenţei   a avut urmări benefice mai târziu, contribuind la formarea personalităţii sale pe un plan superior spiritual. “Măriuţa a luat lecţii de pictură cu copiii ei la Paris, a urmat cursuri de artă la Louvre şi la Sorbona, nu a lipsit de la nici o expoziţie interesantă”, consemnează  Sabina Cantacuzino în memoriile sale. În primăvara anului 1890 Maria Bratianu s-a  căsătorit cu moldoveanul Ion Pillat, înregimentat în Partidul Naţional Liberal şi  unul din cei mai devotaţi sustinători ai lui Ion C. Brătianu din această parte a României. 

            După nunta celor doi tineri, ceremonie care a avut loc la Florica în ziua de 20 mai 1890, tânăra familie a plecat în călătorie în Germania. Golul lăsat de Maria prin plecarea ei din casa parintească a fost “imens”, dupa cum îşi aminteşte aceeaşi Sabina Cantacuzino, care o caracteriza prin cuvinte alese, pline de simţire, pe sora sa mai mică: “Dânsa era fiinţa cea mai iubitoare şi devotată din familie, toate corvoadele le lua şi le îndeplinea cu o bunăvoinţă şi veselie care mascau orice  sacrificiu şi îi dădeau aparenţa unei plăceri pentru dânsa, ajuta pe mama, răsfăţa pe toţi, şi nu numai din familie, dar şi pe prieteni”.

            Soţii Maria şi Ion Pillat vor cunoaşte în anul 1891 marea bucurie a venirii pe lume  a primului lor fiu Ion, viitorul mare poet de formaţie, la început, simbolistă, ulterior autor al unor  versuri de factură tradiţionalistă şi neoclasică.

            Copilul Ion Pillat, alături de fratele său Nicolae şi sora sa, Pia a cunoscut un climat de linişte şi mulţumire sufletească în atmosfera încărcată de poezie a naturii generoase de la Florica. Nu în puţine dintre poeziile sale de factură tradiţionalistă se regăsesc imagini, amintiri, nostalgii referitoare la Florica, la imaginile scumpe ale mamei, bunicilor, ale unchilor şi mătuşilor trăitori pe aceste locuri aureolate de legendă, tradiţii şi istorie a unui neam vrednic şi demn.

            Un capitol important al vieţii Mariei Pillat, dar şi a rudelor sale cele mai apropiate, l-a reprezentat perioada anilor 1916-1918, timp în care România a participat alături de Antanta la războiul împotriva Puterilor Centrale şi a aliaţilor acestora. Exemplul familiei Brătianu de a rămâne în Capitala României ocupată de armata germană capătă o valoare de simbol deoarece prezenţa Piei Brătianu, Sabinei Cantacuzino, Mariei Pillat şi a altor rude apropiate însemna un îndemn la rezistenţă împotriva ocupantului duşman, agresiv şi intolerant, un simbol al demnităţii naţionale. În Capitala ocupată de germani şi administrată de aceştia şi de români filogermani, Maria Pillat, surorile ei Sabina şi Pia şi alte femei inimoase, doamnele care făceau parte din societatea “Regina Elisabeta”, au depus o activitate remarcabilă caracterizată printr-o energică prestaţie în amenajarea unui spital de răniţi în incinta Azilului de Bătrâni din Bucureşti.

            Într-o vreme atât de grea şi de nefericită pentru ţară, Maria Pillat şi-a asumat greaua responsabilitate de a îngriji doi nepoţi mici, copii de trei ani, asupra cărora a revărsat întregul său devotament şi o afecţiune proprii unei adevarate mame. Asistenţa acordată celor doi copii atât la Bucureşti, cât şi la mânăstirea Pasărea, unde a avut domiciliul obligatoriu fixat de autorităţile germane, a coincis cu un şir de privaţiuni alimentare, de sănătate şi de libertate. Presată de a fi evacuată din casa în  care locuia, Maria Pillat nu a cedat presiunilor, abuzurilor şi samavolniciilor autorităţilor germane şi administraţiei româneşti subordonate acestora.

            Iată cum descrie Sabina Cantacuzino unul din momentele de tensiune la care erau supuse familiile românilor rămase în Bucureşti: “Obrăznicia  germanilor creştea în fiecare zi,  acum se succedau într-una şi la noi şi la Măriuţa. Dânsa cu îndârjire le ţinea piept, dar n-au izbutit să ridice pianul  şi alte multe mobile ce ar fi dorit. Obiectele de preţ: covoare, bronzuri, porţelanuri, rufărie erau zidite în pod, aşa de bine ascunse încât n-au dat de ele”.

            Unele percheziţii erau furturi în toată regula. La una din acestea, efectuată la locuinţa Mariei Pillat din strada Romană, i-au fost ridicate piese de mobilier, cearceafuri, prosoape şi chiar saltele din pat, spunându-i-se cu cinism locatarei că poate dormi pe somiere. Când au vrut să ridice şi pianul, Maria Pillat a facut un scandal care i-a obligat pe nemţi să renunţe, mai ales ca nu aveau nici bon de rechiziţie. Maria Pillat nu s-a lăsat copleşită de vicisitudinile care îi afectau serios situaţia familială, suportând şi despărţirea de soţ, arestat de germani şi trimis în domiciliu forţat într-un sat, Săveni, din judeţul Ialomiţa. Greutăţile vieţii în timpuri atât de grele nu au descurajat-o. Amintirile surorii sale Sabina despre Maria Pillat atestă o stare de spirit optimistă: “Măriuţa era foarte zdravănă, deşi cu bărbatul la Săveni, doi copii mici în paza ei, dânsa necontenit hărţuita de germani, nu se descuraja şi nu vedea decât Victoria finală, dar, spre binele ei, mult mai apropiată decât realitatea!...” Şi cealaltă soră, Pia, scria într-o carte intitulată “ Din timpul ocupatiei germane, 1916-1918”, apărută la Bucureşti în anul 1929: ”Dintre noi cea mai optimistă este Măriuţa...”

            După 1 Decembrie 1918, familia regală împreună cu generalul francez Henri Mathias Berthelot a intrat triumfal în Bucureşti prin Piaţa Victoriei. Au avut loc în acele zile care au urmat imediat istoricului 1 Decembrie numeroase manifestări şi reprezentaţii ce salutau şi omagiau marea victorie a aliaţilor în război şi făurirea României Mari. Din iniţiativa Mariei Pillat şi în numele Societăţii Doamnelor Române, la locuinţa acesteia, s-au înmânat Contelui de Saint-Aulaire, ministrului Franţei la Bucureşti şi generalului Berthelot două frumoase albume în amintirea acţiunii franceze în România în anii războiului.

            În perioada interbelică Maria Pillat şi-a valorificat cunoştinţele şi talentul muzical în calitate de preşedintă a Societăţii Muzicale “Cântarea României”.

            A încetat din viaţă în anul 1945 la vârsta de 77 de ani. În acelaşi an a părăsit această lume şi fiul ei, poetul Ion Pillat, iar şapte ani mai târziu, în 1952, şi soţul ei, Ion Pillat.

            Sabina Brătianu este cel de-al doilea copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu, primul copil fiind Florica (1862-1865). Născută în 1863, la Florica, Sabina Brătianu, căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino, a fost o femeie sprintenă, plină de viaţă, activă şi dinamică, vorbind foarte mult şi repede. Nepoţii îi spuneau matuşa Bi, probabil  pentru că, mici fiind,  nu puteau reţine decât  partea de mijloc a prenumelui său.

        Sabina Cantacuzino a primit o educaţie temeinică, alături de fraţii şi surorile sale, la început acasă apoi aprofundată prin studii liceale. Pe lângă aprofundarea literaturii clasice şi cunoaşterea limbilor moderne (germana, franceza, engleza), a dobândit o cultură armonioasă prin inteligenţă, numcă tenace, dorinţă de cunoştere şi dragoste pentru artă. Lecţiile de muzivă au fost completate cu audierea concertelor, familia Brătianu fiind printre primele abonate la concertele de la Ateneul de lângă Cişmigiu şi nescăpând niciun artist de seamă care a concertat la Bucureşti.

        Sabina,  numită de tatăl ei „Mica olteancă” a lucrat la Aşezământul „Regina Maria”, unde a îngrijit bătrâni şi săraci cu sacrificii personale, iar în anii primului Război Mondial a condus un spital de răniţi din Capitală cu dăruire şi responsabilitate.

            Caracterul său era constructiv, organizatoric, uneori despotic. Dar de un despotism care nu deranja pe nimeni, căci într-o discuţie nu aveai niciodată ultimul cuvânt. O fire deschisă, care nu se jena să spună adevărul în faţă, se îndoia adesea de cunoştinţele celorlalţi.

            Era o persoană de mare cultură artistică, literară şi muzicală, care călătorise mult, inteligentă şi interesantă. Autoritară şi severă, ştia să îi capteze pe copii stârnindu-le curiozitatea. Plină de voie bună, era cea care organiza seara la ţară jocuri de societate: şarade, jocul portretelor şi câteodată scurte comedii. Sabina Cantacuzino a ştiut mereu să respecte voinţa copiilor (câteodata chiar şi capriciile lor), cu condiţia ca ele sa nu se datoreze vreunui sentiment urât sau lipsei de educaţie, ci a unei dorinţe copilăreşti fără vreo consecinţă  regretabilă .

             În timpul  primului Război Mondial a fost închisă de nemţi la mânăstirea Pasărea, în împrejurimile Bucureştilor, împreună cu Lia, cumnata ei, şi fiul acesteia, un copil de mai bine de doi ani, Vintilă. Acolo, Sabina Cantacuzino şi-a păstrat obiceiurile întocmai, făcându-şi plimbarea zilnică, chiar dacă era însoţitaă de un soldat al armatei de ocupaţie. „Ordinele cereau să fie însoţită de un soldat al armatei de ocupaţie, de frică să nu evadeze. Toţi soldaţii din garnizoana de la Pasărea erau în convalescenţă, iar unul dintre ei, neputând să ţină pasul cu Sabina, a făcut un raport scris superiorului său, cerându-i o bicicletă. Şi a obţinut-o... Cum a văzut  că soldatul  însărcinat să o urmărească a primit bicicleta, şi-a schimbat traseul de plimbare şi, evitând drumurile şi aleile, mergea prin pădure, printre mărăcini şi crengi. Neamţul, gâfâind, a trebuit să renunţe la bicicletă” scria nepotul său, Nicolae I. Pillat, în volumul „Siluete din familia Brătianu”.

           Mai târziu, s-a ocupat de „Universitatea Liberă”, unde organiza un ciclu regulat de conferinţe. Nu rata niciun concert, prânz, cină sau  recepţie.

            A încetat din viaţă chiar în ziua de 23 august 1944, ceea ce îl va face pe profesorul George Oprescu într-un articol evocator să scrie următoarele: ”Nu ştiu dacă, înainte de a închide ochii, şi-a mai putut da seama că, în adevăr, se termina visul rău în care trăisem ultimii ani şi că ne regăseam locul pe care şi istoria, şi firea noastră ne destinaseră”.

              Tatiana Brătianu s-a născut la Bucureşti la 9 martie 1870, fiind penultimul copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu. A fost un copil frumos, îndrăgit de toată lumea, educat în acelaşi spirit ca şi fraţii şi surorile sale.

            Dintre surori, chiar ea mărturisea că a "luat toată cochetăria şi usurinţa". Marea ei pasiune era muzica, dacă Sabina se limita la a asculta, Tatiana a luat aproape toată viaţa lecţii de canto, fiind maniera ei preferată "pour passer le temp". Alături, marile doamne ale elitei societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca Irene Procopiu şi Nadejde Ştirbey, înfiinţaseră "un club de muzică". În afară de colecţiile de artă populară românească, Tatiana a achiziţionat de la anticarii din Paris, de la casa Hess, o întreaga odaie gotică, mai ales lucruri Renaissance. Din Spania, de asemenea, achiziţioneaza mobilier şi tapiserii.

         Îi plăceau hainele de gală, blănurile, pălăriile, lucrurile frumoase. Cochetă când era vorba de ea, era la fel de cochetă când venea vorba de casă. „ Vroia ca totul să fie perfect şi le spunea prietenelor ei: „- O să vă arăt cutare cameră când o să fie complet mobilată”. Era sclava gospodăriei ei, iar atunci când avea un prânz sau o cină în familie, era dis-de-dimineaţă la bucătărie să inspecteze şi să supravegheze. Nu ştia ce să mai facă pentru ca fiecare să găsească la masă felurile preferate de mâncare, excelent gătite.

         Avea spirit critic şi spirit de contrazicere. Dacă vreodată, în focul discuţiei, i se întâmpla să spună ceva neplăcut, era prima care regreta. A fost o mamă de un devotament şi o afecţiune excepţionale şi, când şi-a pierdut unicul copil a suportat durerea cu un curaj admirabil. Nu a trăit  decât  pentru copilul şi soţul ei. Era o fire timidă, nu-i plăcea să iasă în lume şi în afară de ai ei, nu se întâlnea decât cu puţine prietene, dintre care cea mai apropiată era Zoe Moscu.

           În 1900 s-a căsătorit  cu Ilie Niculescu- Dorobanţu ( născut în 1873), om politic liberal şi prefect de Ilfov, căruia toată lumea  îi spunea Nicol, căci la Paris, de-a lungul anilor de studii, prietenii francezi îi spuneau aşa, găsind că Niculescu era prea lung. În urma căsătoriei s-a născut un copil, Ion, în

1901. În familia Brătianu era alintat Budu. Din nefericire, Ion, a murit la o vârsta fragedă, iar cuplul Tatiana- Ilie Niculescu- Dorobanţu nu a mai avut alţi copii. În 1940, Tatiana se stinge din viaţă la 70 de ani.

      Caliopia Brătianu (1872- 1962) este ultimul copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu, i se spunea şi Pia mică. Nepoţii însă îi spuneau Leliţa, adică matuşă tânără. În fiecare zi, la Bucureşti, la Pia Brătianu, pe care nu o părăsea niciodată, nepoţii luau lecţii de la ea şi îşi făceau temele. La fel şi la Florica.

          Datorită ei, nepoţii au luat cu succes examenele. „Recompensa  erau prăjiturile  cu cremă  în cea mai bună cofetărie din oraş, apoi o plimbare cu trasura la Trivale, un frumos parc din Piteşti, unde vedeam căprioare îmblânzite, care ne priveau trecând. Pentru nepoţi a fost ca o a doua mamă, profesoară şi prietenă. Lua parte la jocurile acestora, mergea la plimbare şi în excursii cu ei.

         S-a devotat mamei ei, fraţilor, surorilor, nepoţilor ei. Mereu gata să ajute, era întotdeauna prezentă dacă aveai nevoie de ajutorul sau dragostea ei. Niciodată nu i-a plăcut să iasă în societate şi nu era fericită decât printre ai ei şi cu prietenele ei apropiate.

         În timpul primului război mondial Pia a rămas la Bucureşti alături de mama sa şi de sora, Sabina, cumnata Lia, soţia lui Vintilă cu băieţelul de trei ani. Pia era cu gândul la cei plecaţi pe front, la Niculae şi mai ales la Ion Pillat, copilul ei de suflet; nu dormea, nu mânca şi toată firea ei se resimţea. După moartea Piei Bratianu (1919) s-a căsătorit cu Alexandru Alimănişteanu, om cu inimă mare, care şi-a înconjurat soţia cu dragoste şi delicateţe. Neavând nicio ocupaţie în afară de grija pentru soţ şi fiind o fire activă, şi-a petrecut timpul consacrându-se operelor de caritate pe care le-a condus, ajutându-şi soţul cu munca lui şi scriindu-şi amintirile.

Elisa Brătianu a fost primul copil al fiului lui Barbu Ştirbei- Alexandru B. Ştirbei (1837-1895) şi a Mariei Ştirbei, născută Ghica (1851-1885).

           Numele Ştirbei, purtat de strămoşii Elisei, l-a avut mai întâi o familie de boieri din Ţara Românească întemeiată de vornicul Cernica Izvoranul, poreclit Ştirbei, ctitorul mânăstirii Cernica de lângă Bucureşti, fondată in 1608.

            Cei mai însemnaţi urmaşi ai acestei familii au fost Gheorghe Bibescu- domn al Ţării Româneşti (1842-1848) şi fratele lui, Barbu Ştirbei- domn al Ţării Româneşti (1849-1853; 1854-1856), bunicul Elisei Ştirbei, cunoscută de noi după ce s-a căsătorit cu Ion (Ionel) I.C. Brătianu, Elisa Brătianu.

             Elisa a văzut lumina zilei  în 2/14 mai la Buftea, în Palatul construit  de tatăl ei, care se află în stare bună şi azi. A avut doi fraţi: Barbu A. Ştirbei (1872-1946), diplomat şi om politic, apropiat al Casei  Regale în timpul Regelui Ferdinand I şi prieten intim al Reginei Maria, administrator al Domeniilor Coroanei (1913-1927), prim-ministru al României (4-20 iunie 1927) şi Gheorghe A. Ştirbei (1883-1917), dispărut în plină tinereţe şi cinci surori: Elena, Zoe, Maria, Adina şi Ioana.

         ,, Când m-am născut eu, scrie Elisa, în cartea ei şi a lui Ion I.C Brătianu, intitulată Memorii involuntare, Unirea Principatelor abia se înfăptuise de 11 ani. Mama era moldoveancă, tata muntean. Tata, născut la Paris, la 1 august 1837, (...) şi-a petrecut aproape întreaga copilărie şi tinereţe în Franţa; a fost elev la Sain Cyr, apoi la Saumur, ofiţer în serviciul Franţei până la izbucnirea războiului cu Italia din 1859, când tatăl său i-a poruncit- spre marea sa mâhnire- să părăsescă rândurile armatei franceze şi să se întoarcă în ţară. Fostul domn Barbu Ştirbei (numit frecvent „ Prinţul” şi înainte dar şi după domnie, al cărui cuvânt era literă de lege în vremea lui) găsea inoportună prezenţa unui român într-o acţiune împotriva Austriei”.

         Mama Elisei, născută şi crescută la Comăneşti în Moldova, era de un patriotism înflăcărat. „Ea ne oprea să facem deosebire între moldoveni şi munteni. Nici moldoveni, nici munteni- spunea dânsa- ci români. Înaltă, blondă, acel blond arzător al Ghiculeştilor- avea o ţinută impunătoare, trăsături fine şi un ten strălucitor. (...) Prestanţa, frumuseţea, farmecul, strălucirea care izvorau din făptura ei făceau dintr-însa- cel puţin ppentru noi- o imagine de basm”.

             Ambii părinţi, scrie Elisa „ erau proprietari de mari moşii întinse ca suprafaţă, rău arendate, rău cultivate (...). În timpul primei mele copilării, părinţii erau destul de strâmtoraţi, (...) petrecând la ţară cea mai mare parte a anului,  mai ales la Buftea(...). Pentru acest motiv, casa părintescă de la Buftea, cu stejarii seculari din parc, îmi este mai dragă decât cea din Bucureşti, de pe Podul Mogoşoaiei (astăzi Calea Victoriei nr. 107).

             (...) ”Bucureştii primei mele copilării, povesteşte Elisa  în aceeaşi lucrare, n-aveau trotuare, străzile erau înguste şi mărginite de grădini, unele cu arbori foarte bătrâni.(...) Vehiculele erau felurite şi ciudate. Multe căruţe erau trase de bivoli negri, acoperiţi cu zdrenţe de covoaremulticolore, înjugaţi la căruţe încărcate cu cărămidă roşie şi călcând greoi prin zăpadă. Câteodată, în sunete de zurgălăi, treceau braşovencele, trăsuri cu patru locuri acoperite cu piele neagră şi fărăr uşi, semănând oarecum cu nişte gondiole, transportând călugăriţe şi- uneori- coşciuge acoperite cu satin sau percal roz”. Aceste realităţi întăresc afirmaţia făcută de Elisa în cartea ei, potrivit căreia „România era ca şi feudală pe atunci”.

            „Felul nostru de viaţă şi învăţătură primite în timpul primei copilării- povesteşte în continuare Elisa- se asemănau, judecând după operele lui Tolstoi, foarte mult cu cele din străinătate şi mai ales din Rusia începututlui veacului al XIX-lea. Se învăţau de toate de-a valma şi dacă erai atent (...) totul era în regulă.

             Cred că instrucţiunea noastră ar fi fost mai eficientă şi mai solidă dacă am fi petrecut mai mult timp la oraş, unde am fi beneficiat de lecţii mai bune(...). Profesorii şi institutoarele noastre, surorile Emma şi Minna Heler, de origine germană, au avut o adâncă înrâurire asupra dezvoltării mele intelectuale, nu atât prin faptul că ne-au instruit, ci mai mult prin atmosfera în care trăiau şi ne-au format”.

               Elisa a învăţat în particular la Palatul Ştirbei din Buftea cu fratele ei, Barbu şi cu sora sa, Elena. Ea nu a făcut deci liceul. Cu toate acestea, cum vom vedea, a fost o femeie deosebit de cultă.

              „Dintre profesori, scrie Elisa, Ioan Slavici a avut cea mai mare influenţă asupra mea. El mi-a făcut cunoscute versurile lui Eminescu. A fost un moment de cea mai mare importanţă pentru dezvolatrea mea spirituală”.

              „Pe lângă influenţa exercitată asupra noastră de institutoarele şi profesorii noştri, neamurile părinţilor şi comesenii lor au lăsat şi ei urme adânci în sufletele noastre. Am fost primiţi la masa părinţilor noştri de la cea mai fragedă vârstă. Datorită acestei rânduieli (...) am putut căpăta  puţinele mele cunoştinţe şi o parte însemnată din experienţa mea în probleme de oameni şi lucruri. Şi aici, cred eu, o importanţă mare a avut influenţa cucoanelor în vârstă”. La toate acestea, adaugă Elisa, o adâncă înrăurire asupra dezvoltării ei intelectuale l-au avut lecturile prelungite timp de peste trei ani, realizate la îndemnul institutoarei Emma.

              Războiul ( de Neatârnare a României) din 1877-1878 „a fost urmat de un răstimp de bunăstare. Averea părinţilor mei se îmbunătăţise, mai cu seamă după ce tata se hotărâse să-şi administreze personal moşiile sale. De atunci datează instalarea noastră la Dărmăneşti ( judeţul Bacău), locul pe care l-am iubit cel mai mult pe lume şi unde am fost cu adevărat fericiţi(...). Mama, foarte mare iubitoare a muntelui, „ne ducea prin crânguri şi păduri; institutoarea nostră ne iniţia în culegerea ciupercilor şi cunoaşterea plantelor şi florilor iar pădurarii ne povesteau multe amănunte despre obiceiurile urşilor şi căprioarelor (...).

              Acestă copilărie aşa de fericită s-a sfârşit cu cea mai grozavă nenorocire. Mama a murit în 1885, la numai 34 de ani, la naşterea celui de-al optulea copil, Ioana, şi timp îndelungat n-am cunoscut decât mâhnirea, boala şi disperarea”. Zece ani mai târziu, la 2 martie 1895, a murit şi tatăl Elisei, Alexandru Ştirbei, lăsând în urmă opt copii. Avea doar 57 de ani.

               Avea multe aptitudini deşi uneori se plictisea repede de un lucru şi trecea la altul, spirit pătrunzător, povestea cu har şi scria cu uşurinţă. Memoriile ei sunt grăitoare în acest sens. În plus vorbea franceza, engleza şi germana, iar în timpul Primului Război Mondial făcea eforturi să înveţe şi rusa.

              La 20 de ani, deci în 1890, Elisa s-a măritat, la îndemnul tatălui ei, cu Alexandru Marghiloman (1854-1925), nimeni altul decât viitorul şef al Partidului Conservator, doctor în drept şi în ştiinţe politice la Paris, de mai multe ori ministru şi prim-ministru (5 martie- 24 octombrie 1918), care era cu 16 ani mai mare ca ea.

             La sfârşitul lui 1906 sau la începutul anului 1907, Elisa Brătianu s-a căsătorit cu Ion (Ionel) I.C. Brătianu. Mai exact, Ion I.C. Brătianu s-a căsătorit Elisa Ştirbei, potrivit Certificatului lor de căsătorie nr. 11, eliberat de Primăria comunei Bucoveni, Plasa Bucoveni, judeţul Ilfov, în 3 martie 1907. În ziua următoare, 4 martie, preotul paroh Ilie Teodorescu, de la Biserica Amzei a celebrat căsătoria lor religioasă în Palatul Ştirbei din Bucureşti. Naşi le-au fost fratele său, Constantin I.C. Brătianu şi (Maria) Balş.

           Memoriile scrise de Sabina Cantacuzino, sora lui Ionel Brătianu, intitulate Din viaţa familiei  Ion C. Brătianu descriu relaţiile Elisei Brătianu cu familia lui Ionel.

           „După moartea mamei (3 februarie 1920) când s-a stabilit acolo Ionel cu Elisa, scrie Sabina Cantacuzino în cartea ei, deşi cunoşteam simţămintele ei ostile pentru acest locaş, mai licărea speranţa că faptul chiar de a deveni stăpână o va împăca cu locul unde timp de 13 ani făcuse atâtea neajunsuri mamei, care nu ştia prin ce concesiuni şi înlesniri să o împace. Iluzia fu scurtă. Ionel, voind să o atragă şi s-o lege de locul ce-i era aşa de scump, nu ştiu cum să realizeze mai repede toate dorinţele ce exprimase până atunci. Îi cedă direcţiunea grădinilor, păsărilor şi a întregului domeniu al activităţii mamei. Dar pe cât păruse de doritoare să facă îmbunătăţiri şi pe cât o criticase pe mama, deodată îi pieri pofta de a înfaptui ceva. Ceru îndată tăierea tututror copacilor dimprejurul casei, plantţi de tata şi crescuţi odată cu noi. Aici Ionel fu inexorabil şi dânsa, sub pretextul că nu are mână liberă, lăsă în paragină toată grădina de lângă casă”.

            De unde până acum, continuă Sabina, „Florica era centrul în care mama ne aduna pe toţi în jurul ei (...) cu mici, cu mari, ea devenea Casa Elisei. Şi dat fiind caracterul ei, întrevedeam ce o să urmeze”.

           Mai întâi în locul Brătienilor chemă la Florica din ce în ce mai des familia Ştirbei. „Elisa nu ştia cum să ne elimine din intitmitatea bărbatului ei, gelozia morbidă o rodea şi pentru a ne înlocui, atrăgea pe frate-său cu fetele lui (...). În Bucureştişi la Florica, Brătienii mergeau din ce în ce mai puţin. Ştirbeii din ce în ce mai mult în casa lui Ionel”.

           În 1927, scrie Sabina Cantacuzino în cartea ei, „când Ionel ne fu răpit în câteva zile şi îl dusărăm la Florica, lângă mama şi tata, până la parastasul de nouă zile se împăcase în inima ei cu noi toţi deoarece îi era urât să rămână singură în casa ei. Dormeam în camera cea mare de sus, alături de a Elisei şi de a lui Ionel (...). Într-una din nopţi am auzit-o umblând prin intrare şi la întrebarea mea, îmi spuse că arsese toată corespondenţa ei cu Ionel. Cum, Elisa, ai putut face un astfel de lucru? Viaţa lui Ionel interesează toată ţara, dacă nu acum, generaţiile viitoare vor dori sa-i cunoască toate laturile sufletului său, şi cea sentimentală nu este mai puţin interesantă. Te-ai şters din istoria lui. Rămase cam mortificată de această perspectivă dar pretindea că este prea târziu”.

           Sunt anii în care Elisa a avut relaţii tensionate chiar şi cu fratele ei Barbu, cu care „ a rupt orice fel de relaţii”.

           Raporturile ei cu  Sabina s-au schimbat din rău în mai rău. Mai întâi, sub pretextul că nu are o cameră să-i dea, a refuzat s-o primească la parastul de un an al Ionel, cu o zi mai devreme cum ceruse ea. Ca  urmare, „după dureroasa slujbă plecai direct la gară (...). Nezărindu-mă nicăieri, simţii urmarea purtării ei şi trimise la gară pe sora ei Marieta Balş să mă aducă înapoi. Mulţumi acesteia şi îi spusei că prefer să fiu singură”.

            În vara anului 1928 a urmat o îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două cumnate şi, după ce s-au reîntâlnit la Florica, s-au simţit bine şi la Cumpăna.

            Din păcate, în toamnă raporturile dintre ele se deteriorează din nou, Elisa refuzând să mai meargă la Florica în timp ce Sabina era acolo, acuzând-o totodată de minciună. Ca urmare „hotărâi, scrie Sabina, să nu mai am a face cu dânsa”.

            Un alt episod neplăcut al acestor relaţii dintre Elisa şi Sabina s-a petrecut a doua zi după înmormântarea lui Vintilă I.C. Brătianu  în 24 decembrie 1930. „Văzui, scrie Sabina, că florile pe mormintele din criptă erau cu totul prăpădite. (...) De aceea cerui Elisei voie să tai câteva crăci de mahonia şi merişor pentru a le înlocui (...). Nu, nu-ţi dau voie să-mi devastezi grădina, a fost răspunsul ei spre mirarea celor prezenţi”. Sigur, purtarea ei a nemulţumit-o profund pe Sabina, iar ca urmare a rupt orice relaţii cu ea. De atunci „de câte ori trec prin faţa Floricăi sau la aniversări, ma duc la biserică, duc flori, dar nu mai intru în casă, nu mai iau parte la niciun dejun în zilele de parastas”.

            Tot ce face, conchide Sabina, „porneşte dintr-o gelozie patologică, o invidie nemăsurată. Cât a trăit mama, l-a chinuit pe Ionel ca să-l despartă de dânsa  şi să-i facă la Florica viaţa amară. După moartea ei, s-a înverşunat asupra întregii familii şi în special asupra mea, căci simţea legăturile mai strânse din cea  mai mică copilărie care ne uneau. Toate scenele după moartea lui Ionel tot de acolo veneau: eram încă solidari şi după moarte, ţineam prea mult la el, la Florica, împrejurul căreia pluteau încă amintirile vieţii noastre comune. La câte scene nu am asistat, chiar faţă de străini, când îi spunea lucruri jignitoare, la care alt bărbat ar fi răspuns drastic. El tăcea, se uita lung la eaşi schimba vorba, adresându-se la altcineva”.

             „După moartea bărbatului meu (dr. Constantin Cantacuzino) (1849-1920), Ionel venea în toate zilele să mă vadă, cu o dragoste pe atât de caldă pe cât era indiferenţa ei stranie. Într-o zi şedea pe fotoliul lui Costache, lângă birou, eu în faţa lui. Vorbeam cu tristeţe şi plângeam amândoi. Deodată îmi zise :văzându-te aşa de singură  şi pe mine aşa de singur, ce rău îmi pare că mai m-am însurat şi că nu ne putem sfârşi viaţa împreună”.

             Evident, cele două cumnate, Elisa şi Sabina, deosebit de apreciate în vremea lor, nu s-au înţeles.

              Patriotismul şi spiritul ei civic le-a confirmat în 1913 în timpul campaniei din Bulgaria. E vorba de Al Doilea Război Balcanic, când cu sumele donate de familia Ştirbei şi alte familii, a organizat o ambulanţă în câteva barăci pentru îngrijirea bolnavilor de holeră, activitate continuatăîn salonul mare al Palatului Ştirbei şi în casa din Strada Amzei.

             În ajunul Primului Război mondial Elisa organizase un atelier şi un magazin- „Albina”- pentru încurajarea cusăturilor populare româneşti. Cu mâna ei a desenat multe planşe cu diferite modele, pe care le-a publicat într-un album. A organizat şi o şcoală de cusături populare la Florica, în cadrul căreia se coseau ii, cojoace şi alte produse specifice portului naţional românesc. De asemenea a editat un album cu cele mai reuşite lucrări.

           Paralel cu aceasta, anii interbelici îi dedică organizării Aşezământului şi Bibliotecii „Ion I.C. Brătianu.”

           La un an după moartea lui Ionel Brătianu, văduva, fraţii, surorile, prietenii şi foştii săi colaboratori s-au strâns pentru a întemeia o instituţie culturală, care să-i poarte numele. Piatra de temelie a Bibliotecii Ion I.C. Brătianu s-a pus, potrivit Actului de Fondaţiune semnat de 13 persoane, dintre care îi menţionăm pe fraţii Constantin şi Vintilă I.C. Brătianu, Elisa Brătianu, Nicolae Iorga, I.G. Duca, George Fotino în 5 iunie 1929. Potrivit legilor ţării, acestei instituţii i s-au acordat personalitate juridică; şi câteva luni mai târziu, (...) Elisa Brătianu i-a dăruit averea sa proprie – terenul de aproape cinci mii de metri pătraţi cu două mari imobile din str. Biserica Amzei nr. 5-7, unde locuise cu soţul său- iar Vintilă şi Constantin I.C. Brătianu au dăruit cele aproape 6.000 de volume de la Florica, volume care prin testamentul lui Ion I.C. Brătianu, scris cu un an înaintea morţii sale, fuseseră lăsate fraţilor.

           Prin această îndoită danie (...)s-a ridicat monumentul cel trainic care astăzi este „Biblioteca Ion I.C. Brătianu”, în prelungirea biroului în care atâţia ani Ion I.C. Brătianu  a lucrat şi a vegheat pentru binele acestei ţări şi care trebuie, conform dorinţei stipulate în actul de donaţie al Doamnei, să rămână aşa cum a fost în ziua morţii soţului său. Noul lăcaş de cultură şi de permanţă evocare s-a realizat după planurile  arhitectului Petre Antonescu (1873-1965) şi potrivit exigenţelor biblioteconomiei moderne”.

           Câţiva  ani mai târziu, Elisa s-a ocupat cu multă atenţie de realizarea statuii din granit a lui Ion I.C. Brătianu- ridicată în faţa Aşezământului Cultural şi dezvelită în 28 noiembrie 1938.

           Paralel cu aceste preocupări, Elisa  şi-a cumpărat în aceşti ani două proprietăţi. E vorba mai întâi de casa de la Cumpăna şi de o proprietate cumpărată de Elisa- o casă veche turcească la Balcic, unde se ducea la mare, primăvara şi toamna.

          După alungarea ei din casă în 1948, s-a mutat în locuinţa surorii cumnatului ei, Magdalena V. Beldiman, născută Rosetti. Neavând niciun venit, a început să adune cârpe vechi din care făcea papuci de casă pe care-i vindea şi astfel îşi câştiga minimul de existenţă. Aceasta îndeletnicire a  Elisei era puţin mai veche deoarece încă din timpul secetei şi foametei din Moldova din anii 1945-1946 a început să confecţioneze papuci pentru copiii aduşi la Bucureşti, de Guvernul României, din această parte a ţării pentru a-i ocroti.

         S-a stins din viaţă în 13 mai 1957 la vârsta de 87 de ani, în urma unui şoc traumatic produs de a treia fractură a aceluiaşi genunchi.

      A fost înmormântată două zile mai târziu  în cavoul familiei Rosetti, aflat în cimitirul Bellu, din Bucureşti, unde-şi dorm somnul de veci mai mulţi descendenţi ai familiei Rosetti.

      La capul Elisei Brătianu se află o piatră de granit în formă de cruce pe care e gravată o coroană regală ce ilustrează descendenţa ei domnească.

 

 

 

 

           

 

Noutăți și evenimente

23.11.2017 - Simpozionul național Brătienii în istoria românilor, ediția a XIX-a
onsiliul Județean Argeș prin Centrul de Cultură „Brătianu” va organiza în data de 24 noiembrie 2017,...
Continuare


25.10.2017 - Simpozionul național In memoriam: Dinu Pillat, ediția a IV-a
Consiliul Județean Argeș prin Centrul de Cultură „Brătianu” va organiza în data de 26 octombrie 2017...
Continuare


18.10.2017 - Anunț
Stimați vizitatori, vă anunțăm că în zilele de 22,23 octombrie 2017 la instituția noastră se vor efe...
Continuare


© 2013 CENTRUL DE CULTURĂ "BRĂTIANU"