CENTRUL DE CULTURĂ „BRĂTIANU”
Instituție de cultură finanțată de Consiliul Județean Argeș
ro  |  en
Home Enciclopedia Argesului si Muscelului Glosar

GLOSAR ARGEŞEAN

(selectiv)

 

Grigore I. CONSTANTINESCU (G.I.C.)

Eugenia V. CONSTANTINESCU (E.V.C.)

 

 

ABREVIERI:

 

 

adj. = adjectiv ● adj. subst. = adjectiv substantivizat ● adv. = adverb ● alb. = albaneză ● arg.= argou ● bg. = bulgară ● cf. = confer ● depr. = depreciativ ● et. nec. = etimologie necunoscută ● expr. = expresia ● fam. = familiar ● fig. = figurat ● fr. = franceză ● germ. = germană ● gr.= greacă ● interj. = interjecţie ● it. = italiană ● lat. = latină ● lat.* = latină literară ● lat. pop. = latina populară ● loc. adj. = locuţiune adjectivală ● loc. adv. = locuţiune adverbială ● magh. = maghiară ● ngr. = neogreacă ● p. ext. = prin extensiune ● p. gen. = prin generalizare ● peior. = peiorativ ● pl. = plural ● pol.= poloneză ● pop. = popular ● prep. = prepoziţie ● pron. pers.= pronume personal ● rus. = rusă ● s.f. = substantiv feminin ● s.m. = substantiv masculin ● s.n. = substantiv neutru ● sas. = săsească ● sb. = sârbă ● scr. = sârbă, croată ● sg. = singular ● sl. = slavă ● suf. = sufix ● tăt. = tătară ● tc. = turcă ● ţig. = ţigănească ● ucr. = ucraineană ● var. = variantă ● v.sl. = vechea slavă ● vb. = verb.

 

A

Aba, s.f. ≈ Ţesătură groasă din lână, de obicei albă, din care se confecionează haine ţărăneşti; dimie, pănură. – tc. aba.

Absidă, s.f. ≈ Nişă semicirculară sau poligonală care prelungeşte nava centrală a unei biserici, unde se săvârşeşte cultul. – lat. lit. absida.

Abţigui, vb. ≈ a se îmbăta.

Abureală, s.f. ≈ Căldură puţină.

Aburi, vb. ≈ a încălzi puţin.

Abuzna, adv. ≈ Pe neaşteptate, buzna.

Acaret, s.n. ≈ Construcie auxiliară care ţine de o gospodărie. – tc. akaret.

Acătării, adj. inv. ≈ bun, frumos, cumsecade.

Achita, vb. ≈ a isprăvi o lucrare.

Acilea, adv. ≈ aci.

Acioaie, s.f. ≈ nume dat unui obiect din metal; clopot la oi. [etim. pop.]: „Aci e oaia”. (Cicăneşti).

Acioală, s.f. ≈ adăpost improvizat, locuinţă, casă.

Aciola, vb. ≈ a se oploşi, a se stabili.

Acira, vb. ≈ a avea nădejde la..., a aştepta să...

Aciua, vb. ≈ a-şi găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăşi.

Aciupi, vb. ≈ a apuca, a obţine.

Acre, s.f. ≈ Haine orăşeneşti.

Acritură, s.f. ≈ Persoană distantă, cu aere de orăşean.

Acsuri, s.n. ≈ acte vechi.

Adalii, s.m. ≈ Otomani din insulă.

Adăpa, vb. ≈ a da apă vitelor.

Adăsta, vb. ≈ a aştepta.

Adet, s.n. ≈ Dare, impozit. – tc. âdet = obicei, datină.

Adiată, s.f. ≈ Testament; prevedere testamentară. [var. diátă] – ngr. dieta.

Adib, adv. ≈ Încet, pe furiş.

Adibui, vb. ≈ a căuta, a cerceta, a prinde.

Admigrant, s.m. ≈ Persoană venită în localitate din alte părţi; venetic.

Aferim, interj. ≈ Foarte bine, bravo! – tc. aferim.

Afion, s.n. ≈ Suc cu proprietăţi narcotice, extras din macul de grădină. (fig.) Amorţeală, toropeală. – ngr. afioni < tc. afyon.

Afiona, vb. ≈ a (se) îmbăta.

Afirotiseală, s.f. ≈ Toast linguşitor.

Afurima, vb. ≈ A blestema.

Afurisi, vb. ≈ a arunca anatema asupra cuiva; a anatemiza.

Agă, s.m. ≈ Comandant din armata otomană; titlu dat comandantului pedeştrilor însărcinaţi cu paza oraşului de reşedinţă, iar, ulterior, şefului agiei. – tc. ağa.

Agâmboi, vb. ≈  A se strâmba, a privi insistent.

Aghecrisi, vb. ≈ A înţelege.

Agie, s.f. ≈ Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Ţara Românească şi în Moldova, însărcinat cu menţinerea ordinii publice în capitală; totalitatea funcţionarilor din această instituţie. – agă + suf. -ie.

Agina, vb. ≈ a aştepta o pomană.

Aiepta,  vb. ≈ a se aranja. – lat. adjectare.

Albie, s.f. ≈ vas lunguieţ, făcut din scândură sau dintr-un trunchi despicat în două şi scobit.

Albina, vb. ≈ a se face bine după o boală grea.

Aldămaş, s.n. ≈ băutură şi gustare oferită de cineva  cu prilejul încheierii unei tranzacţii. [var. adălmaş] – magh. àldomàs.

Alean, s.n. ≈ suferinţă, durere, amar (din cauza unei dorinţe neîmplinite); sentiment de duioşie; melancolie, dor; (rar) duşmănie. – magh. ellen = contra.

Alibzi, vb. ≈ a se lipi două piese dintr-o lucrare.

Alior, s.m. ≈ Laptele cucului (Euphorbia) – lat. aureolus = aur.

Alişveriş, s.n. ≈ Vânzare, negoţ, afaceri (reuşite). – tc. alişveriş.

Alivantă, loc.adv. ≈ De-a rostogolul.

Alivăni, vb. ≈ a se oploşi pe lângă cineva.

Altar, s.n. ≈ Parte a bisericii, despărţită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia; (fig.) religia creştină. – lat. altarium.

Altiţă, s.f. ≈ Porţiune ornamentală prin alesătură sau prin cusătură în partea de sus a mânecilor iilor. – scr. latica.

Altoaie, s.n. ≈ Ramură mică detaşată dintr-o plantă-mamă, folosind la altoire; cicatrice, vaccin. – magh. oltvány.

Ambaca, vb. ≈ A se încăpăţâna.

Amelie, s.f. ≈ Neglijenţă, nepăsare.

Amin, interj., s.n. ≈ Adevărat ! a;a să fie! – sl. aminŭ.

Amnar, s.n. ≈ Bucată de oţel cu care se loveşte cremenea spre a scoate scântei în vederea aprinderii fitilului sau iascăi.

Amploiat, s.m. ≈ Funcţionar, impiegat. – fr. employė.

Amvon, s.n. ≈ Construcţie (ca un balcon) într-o biserică, de unde se predică sau se citeşte evanghelia. – sl. amŭvonŭ.

Anafora, s.f. ≈ (În Moldova şi ţara Românească, sec. XVIII – XIX) Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător); proclamaţie a domnitorului. – ngr. anafora.

Analoghie, s.f. ≈ Impozit, bir, ruşfet, analog, învoială agricolă între moşier şi ţăran. – ngr. analogía.

Anasâna, s.f. ≈ A lua (sau a duce, a aduce etc.) cu anasâna = cu forţa. – tc. anasını.

Anastasimatar, s.n. ≈ Carte care cuprinde cântări bisericeşti duminicale despre Învierea lui Hristos. – ngr. anastasimon < anastasis = înviere.

Anatema, s.f. ≈ Osândire, ostracizare a cuiva de către biserică, excludere din rândul bisericii; afurisenie. – ngr. anáthema.

Andolie, s.n. ≈ Adăpost temporar.

Andrea, s.f. ≈ fiecare din acele (lungi şi groase) cu care se împletesc obiecte de lână, de bumbac etc.; ac mare pentru cusut saci, saltele etc. [var. undrea].

Anerisi,vb.≈A anula, a revoca, a contramanda.ngr. áναιρῶ = a anula, a distruge.

Angarale, s.f. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Nume generic dat obligaţiilor în muncă impuse ţărănimii; sarcină, greutate materială, necaz, belea. – ngr. angaria.

Anghină, s.f. ≈ Pânză groasă de cânepă. 

Anina, vb. ≈ A agăţa.

Aniodes,s.m.≈Rudă din generaţii anterioare; ascendent. – lat. ascendens.

Antimis, s.n.  ≈  Pânză pusă în altar pentru a aşeza pe ea pâinea sfinţită şi potirul. – sl. antimisŭ, din ngr. áντιμίνσιον (lat. antimensium).

    Antiriu, s.n. ≈ Haină lungă şi subţire purtată de către boieri pe sub giubea sau de către preoţi. tc. anteri (după numele poetului arab Antar [sec. 6], care purta o asemenea haină). 

Antologhion, s.n. ≈ Extras din Mineiul celor 12 luni, cuprinzând slujbele sărbătorilor şi sfinţilor mai însemnaţi. – gr. anthos = floare şi legein = a culege.

Aoli, vb. ≈ a se văicări, a se văita.

Apostol, s.m. ≈ Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos; adept şi propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. (sg.) Carte de ritual creştin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor şi scrisorile lor adresate diferitelor persoane şi comunităţi. – sl. apostolŭ.

Aprod, s.m. ≈ Dregător al curţii domneşti în Ţara Românească şi Moldova, cu atribuţii administrative, fiscale, juridice diverse; fecior de boier care slujea la curtea domnească; slujbaş care păzea sălile şi introducea publicul în unele instituţii. – magh. apród = paj, ucenic.

Apucat, adj. ≈ (Om) chinuit de diavol.

Arăni, vb. ≈ A câştiga cele necesare hranei.

Arbagic, s.n. ≈ Un fel de ceapă mică sălbatică şi cultivată (allium schoenoprasum). – tc. arpağyk.

Ardica, vb. ≈ a ridica.

Arendaş, s.m. ≈ Persoană care ia în arendă un bun (mai ales, o proprietate agricolă întinsă). – arendă + suf. -aş.

Argea, s.f. ≈ război de ţesut; construcţie rudimentară de scânduri în care se aşază, vara, războiul de ţesut.

Arhiereu, s.m. ≈ Cleric având un grad superior (mai sus de arhimandrit şi până la patriarh); episcop fără eparhie. – sl. arhierei.

Arhimandrit, s.m. ≈ Titlu dat stareţului unei mănăstiri sau unor călugări. – sl. arhimandritŭ.

Armaş, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temniţelor, cu aplicarea pedepselor corporale şi cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale.

Arnăut, s.m. ≈ Soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din Ţările Române; (p. ext.) servitor înarmat, angajat de boieri mai ales pentru paza personală. – tc. arnavud.

Arnici, s.n. ≈ Bumbac răsucit într-un singur fir şi vopsit în diferite culori, întrebuinţat la cusutul înfloriturilor pe cămăşi, pe ştergare etc. –scr. jarenica.

Artic, s.n. ≈ Plângere, reclamaţie.

Arţag, s.n. ≈ Pornire spre ceartă, chef de ceartă. [var. harţag] –magh. harcag.

Arvună, s.f. ≈ Acont. – ngr. arravónas.

Arzânte, adj. ≈ Fierbinte.

Arzoaie, adj. ≈ Iubăreaţă.

Asidos, s.m. ≈ Arendaş.

Asmuţi, vb. ≈ A întărâta un câine. (fig.) A stârni, a instiga, a îndemna pe cineva la acţiuni violente, duşmănoase. – lat. *assubmotiare.

Aspru, s.m. ≈ Monedă turcească de argint, cu circulaţie în Ţările Române începând din sec. XV. – ngr. áspron.

Astruca, vb. ≈ A (se) acoperi, a (se) înveli. – lat. *astruicare.

Aşezământ, s.n. ≈ Instituţie creată pentru o activitate de folos obştesc; inventar. – aşeza + suf. -(ă)mânt.

Atlaz, s.n. ≈ Ţesătură pentru căptuşeli şi feţe de plapumă, mai groasă decât satinul, lucioasă pe o singură faţă. – tc. atlas.

Aţinat, adj. ≈ Lucru nefixat bine, înclinat, aplecat. – lat. attĕnuātus.

Avaet, s.n. ≈ Impozit încasat în Ţara Românească (în sec. XVIII-XIX) de la cei care erau numiţi în slujbe. – tc. havaet = venituri.

Avat, s.m. ≈ Vâlsan, peşte-ţigănesc; peşte răpitor de apă dulce, asemănător cu crapul, şi cu spinarea verzuie (Aspius aspius).

Ăluia, s.m. (în imprecaţii) ≈ drac, diavol.

 

 

B

Baban, adj. ≈ Mare, de dimensiuni apreciabile, dolofan. – et. nec. 

Babă, s.f. ≈ femeie bătrână; bârnă de sprijin; ştiulete de porumb. – v.sl. baba.

Babiţă, s.f. ≈ ciupercă în forma unei copite de cal, care creşte pe copaci şi din care se prepară iasca (Polyporus ignarius).

Baborniţă, s.f. ≈ babă urâtă şi rea; cotoroanţă.

Baieră, s.f. ≈ Curea, sfoară, aţă etc. cusută sau legată de un obiect (traistă, ploscă etc.), cu ajutorul căreia obiectul poate fi transportat sau atârnat. – lat. bajulus, bajula.

Balaban, s. m. ≈ Specie de şoim mic. – tc. balaban

Balaoacheş, adj./s.m. ≈ (Om) negricios, oacheş. (depr.) Epitet dat unui ţigan. – bălai + oacheş.

Bală, s.f. ≈ Animal sălbatic, lighioană; om rău; salivă la vite.

Balmoş, s.n. ≈ Amestec de jintiţă, caş, mălai şi unt prăjit în tigaie.

Bambaculeşti, s.m. ≈ Negustori de bumbac.

Ban, s.m. ≈ Guvernator al unei regiuni de graniţă în Ungaria feudală; mare dregător în Ţara Românească după sec. XV. – magh. ban.

Banchet, s.n. ≈ Masă festivă, la care se sărbătoreşte o persoană sau un eveniment; festin. – fr. banquet.

Baniţă, s.f. ≈ dublu-decalitru; vas special (făcut din doage) care are această capacitate. – bg. banica.

Bardacă, s.f. ≈ cană mică de pământ cu toartă. –  tc. bardak.

Barem, adv. ≈ măcar, cel puţin. [var. barim].  – sb. barem.

Bariş, s.f. ≈  Ţesătură fină de lână; broboadă de lână subţire. –  tc. bariş.

Bascea, s.f. ≈ Ogradă, grădină.

Basnă, s.f. ≈ Povestire, relatare mincinoasă, falsă;  băsnire. –scr. basna.

Baş, adv. ≈ Chiar, tocmai. – scr. baš.

Başca,  adv., prep. (pop. şi fam.) ≈ despărţit, deosebit, separat; în chip deosebit, în alt mod.

Başoldină, s.f. ≈ femeie grasă.

Baştină, s.f. ≈ (în loc. adj. şi adv.) De baştină = originar, autohton; din moşi-strămoşi. – bg. baştina.

Batal, s.m. ≈ berbec castrat. –  tc. battal.

Batalisit, adj. ≈ Sărăcit, lipsit.

Bau, interj. ≈ Cuvânt cu care se sperie, de obicei în glumă, copiii.

Băcie, s.f. ≈ Calitatea de baci;  coliba ciobanilor în timpul verii.

Băcini, vb. ≈ A întârzia mult într-un loc.

Băciuială, s.f. ≈ Cota-parte de brânză cuvenită baciului din cantitatea produsă.

Bădău, s.m. ≈ Vas cilindric de lemn folosit la stână pentru a scoate untul de oaie.

Băhanie, s.f. ≈ Bahniţă, femeie urâtă.

Băjenar, s.m. ≈ Persoană care îşi părăsea vremelnic casa, provincia sau patria din pricina invaziilor duşmane, a persecuţiilor politice sau a asupririi. – băjeni + suf. -ar.

Bălăbăni, vb. ≈  a se clătina; a umbla fără rost.

Bălăcări, vb. ≈ a se certa, a se batjocori. – sb. balakati.

Bălăncăni, vb. ≈ a se legăna.

Bălăngăni, vb. ≈ a suna (tare) un clopot.

Bălmăji, vb. ≈ A amesteca, a încurca mai multe lucruri; a zăpăci, a ameţi pe cineva cu vorba; a vorbi încurcat, îngăimat sau fără rost.

Bălţat, adj. ≈ Care are părul sau penele de culori diferite; cu dungi sau cu pete de altă culoare. – lat. balteatus

Bălură, s.f. ≈ Strat subţire de noroi după ploaie.

Bănar, s.n. ≈ Slujbaş sau lucrător la monetăria statului. 

Bănănăi, vb. ≈ A se mişca într-o parte şi într-alta; a se clătina.

Bănicior, s.n. ≈ Vas de lemn folosit ca măsură de capacitate pentru cereale.

Bărăni,  vb. ≈ A stărui, a insista. – et. nec. 

Băşcălui, vb. ≈ A alege, a despărţi; a separa.

Băşcui, vb. ≈ a se despărţi.

Bătală, s.f. ≈ dispozitiv de la războiul de ţesut care susţine şi poartă spata. [var.  vătală].

Bătătarnic, adj. ≈ Care se zbate pentru obţinerea unui lucru.

Bătătură, s.f. ≈ Curte, ogradă. – lat. battitura.

Bătic, s.n. ≈ Ţesătură subţire imprimată în culori; basma subţire şi colorată. – fr. batik.

Bătogeală, s.f. ≈ Bătătorire a pământului în ţarcuri şi curţi, unde sunt închise vitele.

Bâcâi, vb. ≈ a-i bate inima, a ticăi.

Bâcniţă, s.f. ≈ Băltoacă, nămol adânc.

Bâhă, s.f. ≈ Ranchiună; nărav. – bg. bŭh.

Bâlcă, s.f. ≈ Urcior. 

Bândie, s.f. ≈ Loc adânc în albia râului.

Bântuială, s.f. ≈ Supărare, necaz. – bântui + suf. -eală.

Bârcă, s.f. ≈ Oaie cu lâna creaţă şi măruntă. – sb. birka.

Bârlog,  s. n. ≈ Vizuină de urs; (p. gen.)  vizuină a oricăror animale sălbatice. (fig.) Culcuş; locuinţă. – sl. brŭlogŭ.

Bârnă, s.f. ≈ Trunchi de copac cojit şi făţuit cu barda folosit în construcţii. – sl. brŭvino.

Bârnui, vb. ≈ a construi pereţii din bârne de lemn.

Bârsă,  s.f. ≈ Bucată de fier sau de lemn care leagă între ele brăzdarul, cormana şi plazul plugului. – alb. vërz

Bârtă s.f. ≈ Fiertură de apă cu sămânţă de dovleac, mâncată cu turtă.

Bâzdâc, s.n. ≈ toană, capriciu, moft.

Băzdâcâi, vb. ≈ A mişca un copil în burta mamei; a face mişcări zadarnice.

Bâzdâganie, s.f. ≈ Namilă, dihanie, monstru; arătare, ciudăţenie, drăcie. – sl. bezdyhanĩnŭ.

Beată, s.f. ≈ gulerul iei.

Bedreag, s.n. ≈ butuc pe care lemnarul ciopleşte lemnele, cizmarul croieşte încălţămintea etc., servind şi ca scaun.

Beizadea, s.f. ≈ Fiu de domn; principe. – tc. beyzade.

Bejenie, s.f. ≈ Fugă (vremelnică) a populaţiei din cauza invaziilor duşmane, a persecuţiilor politice sau a asupririi; timpul petrecut în această situaţie. [var. băjanie]. – sl. bĕžanije.

Belciug, s.n. ≈ inel, verigă metalică pusă în râtul porcilor – sl.

bĕličugŭ.

Beldie, s.f. ≈ prăjină lungă şi subţire.

Belea,  s.f.  ≈ Întâmplare neprevăzută care aduce necaz; pacoste, bucluc. – tc. belâ

Beli, vb. ≈ A jupui, a juli; a privi cu mirare, prosteşte. – sl. bĕliti.

Bent, s.n. ≈ Scobitură de ape; groapă adâncă săpată pentru păstrarea apei, de obicei în apropierea unui lac sau a unui izvor.

Berc, s.n. ≈ Loc mlăştinos.

Beregată, s.f. ≈ Laringe; (p. ext.) gâtlej. –  scr. berikat.

Berivoj, s.m. ≈  Persoană distinsă în luptă.

Besedie, s.f. ≈ Năzbâtie, poznă, ştrengărie.

Beşleagă, s.m. ≈ Căpitan de beşlii (soldaţi turci de cavalerie), care făcea serviciul de curier domnesc sau de jandarm. (fig.) Om bătrân, ramolit, prost. – tc. beşli.

Bete, s.f. ≈ Cingătoare îngustă şi lungă, ţesută din lână de diferite culori. – lat. *bitta (vitta = legătură).

Betegi, vb. ≈ a se îmbolnăvi, a se beteji.

Beucă, s.f. ≈ Văgăună, scobitură neregulată săpată de ape.

Bezmetic, adj. ≈ Zăpăcit, năuc. – ucr. bezmatok = [stup] fără matcă.

Bibă, s.f. ≈ Gropiţă la jocul „purceaua”.

Biblie, s.f. ≈ Carte care conţine mituri şi dogme ale religiei mozaice şi creştine; se compune din două părţi: «Vechiul Testament» elaborat în sec. XIII-II a. H. şi «Noul Testament».– gr. biblion = carte.

Bilă, s.f. ≈ trunchi de arbore, mai ales de brad, întrebuinţat în construcţii. – bg. bilo.

Bimbirel, s.m. ≈ Căţelul pământului.

Bina, s.f. ≈ Clădire, construcţie (de dimensiuni mari). – tc. bina.

Bir, s.n. ≈ Impozitul principal perceput în statele feudale româneşti de la ţărani şi meşteşugari. – magh. bér.

Birnic, s.m. ≈ Persoană care era supusă la bir; (p. gen.)  contribuabil. – bir + suf. -nic.

Bituşcă, s.f. ≈ cojoc scurt (cu mâneci).

Bivat, s.n. ≈ Melodie veselă.

Blagocestiv, adj. ≈ Credincios, smerit, cuvios. – v.sl. blago-ćĭstivŭ.

Blană, s.f. ≈ Părul sau lâna care acoperă pielea unor animale; scândură groasă. – bg. blana.

Blănăţuie, s.f. ≈ Scândură mică.

Bleambă, adj. ≈ Prost, simplu.

Bleau, s.n. ≈ Tablă de fier care îmbracă osia carului. – ucr. bljacha, germ. Blech.

Blendărău, s.m. ≈  Om voinic şi leneş.

Bleojdi, vb. ≈ a se ramoli; a se moleşi.

Blid, s.n. ≈ Vas de lut, de lemn sau de tinichea în care se pun bucatele; strachină. – sl. bliudu.

Boaghe, s.f. ≈ Ceaţă lăptoasă. – magh. boglya.

Boaglă, s.f. ≈ Căpiţă mică de fân.

Boaită, s.f.  ≈  vită slăbănoagă; (depr.) om negricios la faţă.

Boalcă, s.f. ≈ Ulcea, ulcică.

Boană, s.f. ≈ Grăunte, boabă, bacă. – germ. Bohne.

Boască, s.f. ≈ Boştină, tescovină. – sl. vosku.

Bocântă, s.f.  ≈ Sanie mare cu care se cară lemnele din pădure.

Boccealâc, s.n. ≈ Boccea; pachet cu haine şi rufe pe care mireasa le dăruia mirelui. – tc. bohçalık.

Bodicăi, vb. ≈ a dibui, a scormoni, a scotoci.

Bogasier, s.f. ≈ Negustor de articole de manufactură, în special, de pânzeturi fine pentru căptuşeli de haine.

Bogasiu, s.n. ≈ Stofă sau pânză fină importată din Orient şi întrebuinţată mai ales pentru căptuşeli. – tc. bogası.

Bogdaproste, interj. ≈ mulţumesc – bg. Bog da prosti.

Boiandrug, s.m. ≈ grindă de susţinere a zidului.

Boiarin, s.m. ≈ Mare stăpân de pământ (care deţinea, uneori, şi o funcţie înaltă în stat); persoană din aristocraţia feudală; nobil; (p. ext.) stăpân. – sl. boljarinŭ.

Boieresc, adj./ s.n. ≈ Care aparţine boierilor, privitor la boieri; Obligaţie a ţăranilor dependenţi de a executa munci agricole în folosul stăpânului de pământ. – boier + suf. -esc.

Boiernaş, s.m. ≈ Mic proprietar de pământ, fără dregătorie. – boier + suf. -aş.

Bojbăcăi, vb. ≈ a căuta, prin întuneric, după ceva.

Bolbotine, s.f. ≈ Poame crude de vară. – bg. bălvotina.

Bolcăită, adj. ≈ (Apă) stătută.

Boldan, s.n. ≈ Dâmb.

Boldoaşe, s.f. ≈ Cocoloaşe din cârpe; pungă plină cu bani.

Boltă, s.f. ≈ Element de construcţie cu suprafeţe curbe şi cu suprafaţa interioară bombată în sus, care acoperă în întregime un spaţiu, o încăpere, o clădire etc. sau constituie elementul principal de rezistenţă al unei construcţii. – sb. bolta.

Bolun, adj. ≈ Posomorât.

Bomborat, adj. ≈ (Om) supărat.

Borăngăi, vb. ≈ A zbiera înfundat; a cânta fără rost.

Bordei, s.n. ≈ Încăpere săpată (pe jumătate) în pământ şi acoperită cu pământ, paie sau stuf; locuinţă mică, rudimentară, sărăcăcioasă. – et. nec.

Borhan, s.n. ≈ Burtă de animal.

Borhot,  s.n.  ≈  rest provenit din distilarea terciului fermentat de fructe sau cereale.

Boroghină, s.f. ≈ Borhot; restul din prunele fierte la cazanul de ţuică.

Boroi, s.m. ≈ Oacheş; ţigan, garoi.

Borovină, s.f. ≈ Borhot de prune.  (deprec.) Gloată, lume multă.

Borţea, s.m. ≈ (depr.) Bărbat cu burtă mare.

Boscorodi, vb. ≈ A vorbi (singur) spunând vorbe neînţelese; a mustra mereu pe cineva. – ucr. božkorodity.

Boştină, s.f. ≈ Ceea ce rămâne din fagure după ce s-au scos mierea şi ceara; tescovină. – sl. voština.

Botă, s.f.  ≈  vas din lemn, acoperit, în care curge, printr-o vrană triunghiulară, ţuica fabricată la povarnă.

Botâlcă, s.f. ≈ vas mare cilindric ori uşor conic, din lemn, în care se depozitează prune sau alte fructe, pentru fermentarea lor şi fabricarea ţuicii.

Bozorină, s.f. ≈ Rest de zeamă şi sâmburi după fierberea ţuicii, folosit ca hrană pentru animale; zăborină.

Brabete, s.m. ≈ Vrăbioi (Passer domesticus).

Branişte, s.f. ≈ Pădure rară cu arbori bătrâni în care este interzisă tăierea lemnelor; moşie domnească. – bg. branište.

Brăcinar, s.n. ≈ Sfoară din cânepă cu care se leagă iţarii în jurul mijlocului.

Brâncă, s.f. ≈ Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi apariţia unor pete violacee.– et. nec.

Brânzar,  s.m. ≈ Persoană care prepară sau vinde brânză. –brânză + suf. -ar

Brebeniţă,  s.f. ≈ vas de lemn în care se păstrează varza.

Bredoaie,  s.f. ≈  putinică de brânză.

Breslaş, s.m. ≈ Membru al unei bresle; meseriaş. – breaslă + suf. -aş.

Brichisi, vb. ≈ A lucra în jurul casei.

Brighinea, s.f. ≈ Bidinea.

Brişcă, s.f. ≈ Trăsurică uşoară, cu două roţi, trasă de obicei de un singur cal; cabrioletă, şaretă. – rus. bricika.

Broboadă, s.f. ≈ Basma mare şi groasă (de lână) cu care se leagă femeile la cap sau pe care o poartă pe spate. – bg. podbradka.

Brodi, vb. ≈ a o scoate bine la capăt, a nimeri. – v.sl. brodoti.

Broştei, s.m.  ≈ purcel mai mărişor.

Brotac, s.n. ≈ piesă componentă a unei mori.

Brumar, s.m. ≈ Numele popular al lunii noiembrie. – brumă + suf. -ar.

Brumărel, s.m. ≈ Numele popular al lunii octombrie. – brumar + suf. -er.

Bubenit, adj. ≈ Bătut zdravăn.

Bucea, s.f. ≈ Teavă la osia căruţei; scobitură într-o piesă de lemn în care se îmbucă proeminenţa altei piese. – lat. buccela = guriţă.

Bucşă,  s. f. ≈ Bucea. – ucr. bukşa

Budană, s.f. ≈ butie de mare capacitate, în care se strâng prunele.

Budă,  s. f. ≈ Construcţie de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de arbori. – rus. buda.

Budău, s.n. ≈ putinei [var. bădău]. –  magh. bodony.

Buduroi, s.n. ≈ Vas de lemn în care se păstrează diferite produse; stup de albine făcut dintr-un butuc scobit sau dintr-o scorbură; ştiubei.

Buflea, s.m. ≈ Copil cu obrajii plini; gras.

Buhaz, s.n. ≈ Iarbă la gură de râu.

Buhăi, vb. ≈ a se umfla la faţă.

Bui, vb. ≈ a da năvală. – sb. bujati.

Buiurdisi, vb. ≈ A porunci, a transmite un ordin.

Buiurdiu, s.n. ≈ Ordin, poruncă. – tc. buiurdi.

Bujni, vb. ≈ A ţâşni.

Bujnigai, s.n. ≈ Fum  înăbuşitor.

Bulera,  vb. ≈ a umbla mult şi fără rost.

Bulf, s.f. ≈ Insectă parazitară mare care trăieşte pe pielea oilor, sub lână.

Bulfeu, s.n. ≈ Fiecare dintre cele două speteze care leagă partea de sus a jugului de policioară. – magh. bélfa.

Buli, vb. ≈ A strica, a deteriora.

Bulibăşeală, s.f. ≈ Îngrămădeală, dezordine, harababură.

Buligai, s.m. ≈ Persoană grasă şi proastă.

Buluc, s.n. ≈ Număr mare de oameni strânşi la un loc; droaie, gloată. – tc. bölük.

Bulumac, s.m. ≈ Stâlp de susţinere sau grindă de lemn care se întrebuinţează la case, la porţi, la spaliere de vii etc.

Bumb, s.m. ≈ Nasture. – magh. gomb.

Bumbăci, vb. ≈ (fig., fam.) a bate zdravăn pe cineva.

Bumben, adv. ≈ nemişcat.

Bundră, s.f. ≈ Cojoc.

Bunget, s.n. ≈ Pădure sau porţiune de pădure deasă şi întunecoasă; desiş. – alb. bunk.

Bură, s.f. ≈ Ploaie măruntă şi deasă (însoţită de ceaţă); burniţă. –  scr. bura.

Burcan, s.n. ≈ Oală de pământ, borcan.

Burcoci, s.n. ≈ Vas mic prevăzut cu o ţâţă utilizat pentru încălzirea rachiului în timpul iernii.

Burduş, s.n. ≈ Burduf de brânză.

Burduşi, vb. ≈ A înghesui lucrurile în ceva, a îndesa, a ticsi.

Bureţi, s.m. ≈ Ciuperci; mâncare pregătită din maţe. – lat. *boletis < lat. boletus.

Buriu, s.n. ≈ Butoiaş cu capacitatea de peste 100 l, în care se păstrează de obicei ţuica sau oţetul. – bg. burija.

Burliţă, s.f. ≈ Burniţă.

Bursuca, vb. ≈ a se burzului.

Buşi, s.m. ≈ Ciorapi croşetaţi din lână.

Buşi, vb. ≈ A împinge pe cineva cu putere; a îmbrânci, a trânti. – bg. buşa, scr. bušiti.

Buşnigai, s.n. ≈ Fum înăbuşitor, negură.

Butie, s.f. ≈ butoi înalt cu un singur fund.

Butoiac, s.n. ≈  butoi mai mic; butoiaş.

Butură, s.f. ≈ Buturugă; trunchi noduros de copac.

Buzdrună, s.f. ≈ Femeie mică şi grasă.

 

 

C

Cacior, adj. ≈ (despre oi, cai şi porci) Alb-negru, cu pete, pestriţ.

Cacom, s.n. ≈ Blană de hermină. – tc. kakim.

Caftan, s.n. ≈ Manta albă, lungă  şi largă, împodobită  cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnitorii şi demnitarii. – tc. kaftan.

Caier, s.n. ≈ Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors manual. – lat. *caiulus.

Caimacam, s.m. ≈ Locţiitor al unor demnitari (turci); locţiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Ţării Româneşti şi Moldovei până la instalarea pe tron a noului domn; locţiitor al banului Craiovei, începând din 1761. – tc. kaymakam.

Calabalâc, s.n. ≈ Obiecte felurite (în dezordine); (p. ext.) bagaje cu care călătoreşte sau se mută cineva. – tc. kalabalik.

Calaican, s.n. ≈ Sulfat de fier, de culoare verde,  solubil în apă, întrebuinţat ca dezinfectant, colorant, în tăbăcărie. – ngr. kalakánthi.

Caldarâm, s.n. ≈ Pavaj executat cu bolovani, cuburi etc. de piatră sau (în trecut) cu bucăţi de lemn aşezate pe un pat de nisip. –  tc. kaldırım.

Calic, adj.  ≈ foarte sărac, cerşetor; hain, zgârcit. – ucr. kalika.

Calpuzanlâc, s.n. ≈ Falsificare de bani, înşelătorie, şarlatanie.

Calupuri, s.n. ≈ Bucată (de săpun, de brânză etc.) de forma tiparului în care a fost turnată. – tc. kalıp.

Camătă, s. f. ≈ Dobândă (excesivă) pe care o ia un cămătar. – sl. kamata.

Camizol, s.n. ≈ Haină de casă scurtă, cu mâneci, pe care o purtau femeile. – fr. camisole.

Canavaţă s.f. ≈ Pânză groasă (de cânepă). [var. cănăvăţ] – ngr. kannavátso, bg. kanavaţa.

Canceu, s.n. ≈ Cană de mărime medie.

Canci, adv. ≈ (arg.) Deloc, nimic. – ţig. kanč.

Cantor, s.m. ≈ Cântăreţ de biserică; psalt, dascăl. – lat. cantor, germ. Kantor.

Canuni, vb. ≈ a se chinui.

Canură, s.f. ≈ Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinţii pieptenului după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru ţesături mai groase. – lat. cannula.

Capan, s.f. ≈ Magazie care servea ca depozit (de alimente) pentru trupele turceşti. – tc. kapan.

Capanlâu, s.m. ≈ Negustor turc care achiziţiona alimente pentru armata turcească sau pentru Constantinopol. – tc. kapan.

Capitaţie, s.f. ≈ Impozit, sub formă de cote fixe, perceput, în Evul Mediu, pe fiecare cap de locuitor. – fr. capitation, lat. capitatio.

Capsoman, s.m. ≈ Persoană încăpăţânată; om prost. – alb. kaps.

Carabă, s.f. ≈ fluier primitiv pe care şi-l fac copiii din ţeavă de soc. – sb. karabe.

Carabete, s.m. ≈ Vierme mare.

Carantină, s.f. ≈ Punct sanitar pentru cercetarea şi izolarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor venite dintr-o regiune bântuită de o epidemie; (fig.) izolare. – rus. karantin.

Caraulă, s.f. ≈ Pază, gardă, strajă; om care face de pază; santinelă. – bg. karaul, ngr. karaúli.

Carcaleală, s.f. ≈ Treabă de mântuială.

Carte, s.f. ≈ Act scris, document; dovadă; scrisoare. – lat. charta.

Cartiruire, s.f. ≈ Încartiruire.

Castravan, s.m. ≈ Legumă de fiert, plantă erbacee cu frunză mare. 

Caşcove,  s.f. ≈ bunătăţi dorite.

Cat, s.n. ≈ Etaj, nivel. – tc. kat.

Catagrafie, s.f. ≈ Inventar; recensământ. – ngr. kataghrafí.

Catahrisis, s.n. ≈ Abuz, nelegiuire. – ngr. kατάχρησις.

Catapeteasmă, s.f. ≈ (În bisericile ortodoxe) Perete despărţitor (împodobit cu icoane) între altar şi restul bisericii; iconostas, tâmplă. – ngr. katapétasma.

Catastih, s.n. ≈ Registru, condică. – ngr. katástihon.

Catavasier, s.n. ≈ Carte de ritual bisericesc care cuprinde catavasii – rugăciunile şi cântările vecerniei, utreniei, liturghiei. – ngr. katavasis.

Catihisis, s.n. ≈ Carte care conţine o expunere succintă, prin întrebări şi răspunsuri, a dogmelor şi preceptelor morale ale bisericii creştine. – gr. katechismos = carte de învăţătură < katechizein = a învăţa.

Caţaon, s.m. ≈ Grecotei (arendaş); canalie, om rău de gură.

Caţaveică, s.f. ≈ haină ţărănească cu mâneci largi, lungă până sub talie, purtată de femei; oală mare de lut cu două cozi folosită pentru păstrarea unturii sau a seminţelor. – ucr. kacavejka.

Caţă, s.f. ≈ Băţ lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile; persoană rea şi cicălitoare.

Cazanie, s. f. ≈ Predică prin care se explică un pasaj oarecare din evanghelie; carte religioasă care cuprinde predici sau povestiri în care se comentează texte evanghelice. – sl. kazanije.

Căcănie, adj. ≈ (Culoare) galbenă.

Căcărează,  s.f. ≈ excrement defecat de capre, oi şi iepuri; (fig.) om mic de statură.

Căina, vb. ≈ A se văita, a se tângui, a se plânge. –  sl. kajanŭ.

Călăraş, s.m. ≈ (La pl., în Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (şi la sg.) membru al acestui corp militar; ostaş de cavalerie.

Călâie, adj. ≈ nici prea caldă, nici prea rece, încropită (despre apă).

Călca, vb. ≈ a se împerechea (la păsări) – lat. calcare.

Călcătoare, s.f. ≈ Pârleaz; lin.

Căldărar, s.m. ≈ Meşteşugar care face sau repară căldări şi alte vase (de aramă). – căldare + suf. -ar.

Călin, s.m. ≈ Arbust sălbatic cu frunze lobate, opuse, cu flori albe şi cu fructe roşii, zemoase, necomestibile, în formă de ciorchini (Viburnum opulus).

Călit, adj. ≈ Rezistent; prăjit.

Călţun, s.m. ≈ Încălţăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. – ngr. kalstóni (= a încălţa).

Cămăraş, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Slujbaş care avea în grijă odăile domnului, în special cămara domnească. – cămară + suf. -aş.

Cămăşuială,  s.f. ≈ Înveliş subţire al unor obiecte, materii.

Căminar, s.m. ≈ Slujitor însărcinat, în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova, cu perceperea unor dări (la început, numai pe vânzarea cerii). – camănă  (dare anuală asupra băuturilor alcoolice) + suf. -ar.

Căminăriţă, s.f. ≈ Listă cu căminele de casă într-o localitate.

Căminist, s.m. ≈ Fost clăcaş împroprietărit în 1864 cu loc de casă şi grădină. – cămin + suf. -ist.

Cănceu, s.n. ≈ Cană de lut smălţuită şi decorată, înaltă, cu gâtul strâmt, cu buza largă şi cu mâner. – magh. kancsó.

Căpălui, vb. ≈ A se gospodări cu greutate şi chibzuinţă; a săpa. 

Căpăstru, s.n. ≈ Porţiune de harnaşament, confecţionată din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – lat. capistrum.

Căpăta, vb. ≈ A cerşi; a câştiga; a agonisi. – lat. capitale.

Căpătător, s.m. ≈ Cerşetor.

Căpătui, vb. ≈ a se căsători.

Căpăţânos, adj. ≈ Cu capul mare. (fig.) Încăpăţânat; greu de cap. – căpăţână + suf. -os.

Căpeţel, s.n. ≈ colac rotund care se duce la biserică la slujbele pentru pomenirea morţilor. – lat. capittelum.

Căpister, s.f. ≈ vas din lemn în care se depozitează mălaiul. – lat. capisterium.

Căpiţă,  s.f. ≈ grămadă conică de fân. – bg. kopica.

Căprior, s.m. ≈ Fiecare dintre lemnele care formează şarpanta acoperişului. – lat. capriolus.

Cărăbăni, vb. ≈  a pleca repede, pe furiş.

Cărător, s.n. ≈ vas cilindric pus orizontal, în care se transportă prunele fermentate pentru fabricarea ţuicii.

Cărâie, s.f. ≈ Mizerie; jeg.

Cărcăli, vb. ≈ a lucra superficial; a cârcăli.

Cărpător, s.n. ≈ placă din lemn de formă rotundă sau dreptunghiulară prevăzută, de obicei, cu mâner, pe care se taie alimentele. [var. crăpător].

Cărpeniş, s.n. ≈ Pădure; loc acoperit de carpeni. 

Căsoaie, s.f. ≈ Casă mare; cuib de viespi.

Căşărie, s.f. ≈ Clădire sau o parte a stânei unde se prepară caşul, brânza sau caşcavalul; (p. ext.) stână.

Căşbaş, s.n. ≈ caşcaval neterminat.  

Căşcăli, vb. ≈ a face un lucru de mântuială.

Cătană,  s.f.  ≈ Soldat, ostaş în armata Austro-Ungariei;  (p. gen.)  Soldat, ostaş. – magh. katona

Cătun, s.n. ≈ Grup de aşezări ţărăneşti care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat.  – alb., sb. katun

Căţuie, s.f. ≈ Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. – ngr. katdzí = lopăţică pentru jeratic.

Căuş, s.n. ≈ Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunţe etc. – lat. *cau (< cavus) + suf. -uş.

Câble, s.f. ≈ Vadră, măsură de capacitate pentru grâne. – sl. kŭbilŭ.

Câlnic, adj. ≈ Singuratic.

Cânepişte, s.f. ≈ Teren cultivat cu cânepă. – cânepă + suf. -işte.

Cârcâi, vb. ≈  a scoate sunete caracteristice păsărilor.

Cârci, s.m. ≈ Vârf de lăstar de vie; strugure mic. 

Cârciumă,  s.f. ≈ Local unde se consumă băuturi alcoolice (şi mâncăruri); birt. [var. crâşmă.] – sl. krucima

Cârlan, s.m. ≈ miel înţărcat; cal sub trei ani.

Cârlănior, s.m. ≈ Cal mic de statură.

Câşti, s.n. ≈ Sumă de bani plătită cuiva la date fixe şi care reprezintă de obicei o rată din arenda unei moşii. – tc. kışt.

Ceacâr, adj. ≈ saşiu. – tc. çakir.

Ceair, s.n. ≈ loc de păşunat; loc unde se adăpostesc vitele. – tc. çayir = câmpie.

Ceaslov, s.n. ≈ Carte bisericească cuprinzând anumite rugăciuni şi cântări pentru diferite ceasuri (4) ale zilei şi care servea cândva şi ca abecedar. – sl. časoslovŭ.

Ceată, s.f. ≈ Grup (neorganizat) de oameni, adunaţi de obicei în vederea unui scop comun; (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Grup de organizare specială, militară şi fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domneşti; pâlc. – sl. četa.

Ceaun, s.n. ≈ Vas de tuci, de formă emisferică, cu două toarte unite printr-un mâner, folosit pentru fierberea mămăligii sau a altor mâncăruri. – tăt. ca(h)un, ucr. ca(v)un.

Ceauş, s.m. ≈ Funcţionar inferior, care îndeplinea funcţia de uşier, de curier sau de aprod al curţii; căpetenie de surugii.– tc. çavuş.

Ceche, s.f. ≈ Unealtă de lemn pentru curăţirea de cenuşă a vetrei.

Celar, s.n. ≈ Mică încăpere în locuinţele ţărăneşti, pentru păstrarea alimentelor şi a obiectelor casnice; cămară. – lat. cellarium.

Celfăi, vb. ≈ a mânca cu zgomot; a ceflăi.

Celit, adj. ≈ Refăcut fizic, îngrăşat. 

Cemetie, s.f. ≈ Rudă, neam. –  ung. csimota, csemete.

Cenac, s.n. ≈ strachină mare gen castron pentru adus ciorba la masă. – tc. čanak.

Ceosvârtă, s.f. ≈ o bucată de carne.

Cep, s.n. ≈ dop de butoi. – lat. cipus.

Cepar, s.n. ≈ Sfredel foarte mic. 

Cepui, vb. ≈ a sfredeli o gaură în butoi pentru cep.

Cercui, vb. ≈ a lega, a strânge cu cercuri un vas cu doage, o roată de car etc.

Cercuială,  s.f. ≈ cercuire.

Cerdac, s.n. ≈ Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei clădiri; galerie deschisă, mărginită de stâlpi (la vechile case boiereşti sau la mănăstiri); verandă, pridvor. –  tc. çardak.

Ceteră, s.f. ≈ Vioară. – lat. cithera.

Cetină, s.f. ≈ Ramură, creangă de brad. – bg., scr. četina.

Cevaşi, pron. neh. ≈ Ceva.

Cheaun, adj. ≈ Ameţit de băutură, chercelit. – gr. karón = ameţit.

Chebă, s.f. ≈ Manta ţărănească lungă, împodobită cu găitane. [var.  ghebă] – tc. kebe.

Chelfăneală, s.f. ≈ Bătaie zdravănă dată cuiva sau primită de cineva. – chelfăni + suf. -eală.

Chelteu, s.n. ≈ Coş rotund cu două toarte împletit din nuiele de alun sau de răchită.

Chendelă, adj. ≈ Lăuză. –  probabil săs. înrudit cu Kind = copil.

Cheotoare, s.f. ≈  butonieră. – lat. *clautoria.

Chercheli, vb. ≈ a se ameţi uşor de băutură. – magh. kerkedni.

Cherlăi,  vb. ≈ a  scânci.

Chesea, s.f. ≈ Vas de cristal cu capac de ţinut şi de oferit dulceaţă musafirilor. –  tc. kiase = ceaşcă mare, cupă.

Chezaş, s.m. ≈ Persoană care garantează cu averea sa pentru o datorie făcută de altul; garant; (p. ext.) persoană care îşi ia răspunderea morală pentru cineva sau ceva.  – magh. kezes.

Chiag, s.n. ≈ Ferment extras din sucul gastric al rumegătoarelor, care încheagă cazeina din lapte. – lat.vulg. clagum.

Chianţuri, s.n. ≈  Stânci.

Chichiţă, s.f. ≈ Şiretlic, vicleşug (prin care cineva încearcă să scape dintr-o încurcătură); subterfugiu. – ngr. kikie.

Chihaia, s.m. ≈ Şeful pădurarilor; ostaş. – tc. kehaya.

Chilă, s.f. ≈ Veche măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 680 de litri în Ţara Românească. – tc. kile.

Chilie,  s.f. ≈  Odăiţă în interiorul unei mănăstiri, în care locuieşte un călugăr sau o călugăriţă; cămăruţă. – sl. kelija.

Chilopastie, s.f. ≈ Nenorocire neaşteptată.

Chimir, s.n. ≈ Brâu lat de piele, adesea ornamentat şi prevăzut cu buzunare, pe care îl poartă ţăranii; şerpar. – tc. kemer.

Chindie, s.f. ≈ Timp al zilei către apusul soarelui; loc de pe bolta cerească unde se află soarele pe înserat; numele unui dans popular asemănător cu sârba; melodie după care se execută acest dans. – tc. ikindi.

Chindisi, vb. ≈ A broda, a coase la gherghef; a garnisi, a împodobi ceva; a sculpta. – ngr. kento.

Chingă, s.f. ≈ Fâşie de piele sau de ţesătură de cânepă, cu care se fixează şaua pe cal. – lat. *clinga (= cingula).

Chinovar, s.n. ≈ Sulfură roşie de mercur, folosită ca medicament şi colorant. – bg. kinovar.

Chioambă,  adj. ≈ proastă, nesocotită; care nu vede bine.

Chiondorî, vb. ≈ A se încrunta.

Chir, s.m. (grecism) ≈ Domn, jupân. – ngr. kyr[ios].

Chirăi, vb. ≈ a se hârjoni.

Chiriacodromion, s.n. ≈ Colecţie de cuvântări bisericeşti. – gr. chyriacodromion = căile Domnului.

Chiriarh, s.m. ≈ Arhiereu conducător al unei eparhii, mitropolii, patriarhii. – ngr. kiríarhos.

Chirnav, adj. ≈ bolnăvicios.

Chisăliţă, s.f. ≈ fiertură de prune, zarzăre. – sb. kiselica.

Chistosi, vb. ≈ a tescui.

Chişiţă, s.f. ≈ Încheietură a piciorului, deasupra copitei, la animale. – bg. kitčice, scr. kičica.

Chită, s.f. ≈ jurubiţă din fuioare de in sau de cânepă. [var.  chitaş].

Chituceală, s.f. ≈ aşezarea unor scânduri scurte între grinzi, la tavane.

Chiţimie, s.f. ≈ construcţie de dimensiuni extrem de reduse.

Ciarba, s.f. ≈ Ornament  şerpuit.

Cilibiu, adj. ≈ fin, graţios, frumos. – tc. celebi.

Cin, s.n. ≈ (În societatea medievală) Poziţie socială înaltă; ordin preoţesc sau călugăresc; tagmă. – sl. cinŭ.

Cingătoare, s.f. ≈ Fâşie de pânză, de mătase, de piele etc. care serveşte la încins; brâu. 

Cinovnic, s.m. ≈ Funcţionar de stat (de rang inferior). – rus. činovnik.

Cioacă, s.f. ≈ Vită bătrână şi mică; unealtă veche şi stricată; balivernă.

Cioaclă, s.f. ≈ sanie mică pentru cărat lemne în pădure. – magh. csàklya.

Cioareci, s.m. ≈ pantaloni ţărăneşti strânşi pe picior din pănură sau din dimie.

Ciocan, s.n. ≈ Ştiulete de porumb curăţat de boabe; cocean; sticluţă – sb. ĉokan

Ciocărău, adj. ≈ prostănac.

Ciocârti, vb. ≈ a ciopârţi; a paşte puţină iarbă.

Cioflingar, s.m. ≈ om de nimic, secătură. – germ. Schuhflicker.

Ciohâlă, s.f. ≈ carne bătrână.

Ciohodar, s.m. ≈ Slujbaş la curtea domnească din Ţara Românească şi Moldova având obligaţia să îngrijească de încălţămintea domnului sau îndeplinind funcţia de lacheu al acestuia. – tc. çuhadar.

Ciolpan, s.m. ≈ Copac bătrân rămas cu puţine ramuri.

Ciomag, s.n. ≈ Băţ mare şi gros, adesea cu măciulie sau întărit cu fier la unul din capete; bâtă. – tc. çomak.

Ciomp, adj. ≈ Scurtat, ciumpăvit.

Ciopârtac, adj. ≈ (Om) mic cu părul  scurt.

Ciopârţi, vb. ≈ A tăia în bucăţi mărunte, a ciocârti. 

Ciopor, s.n. ≈ Grup de animale de acelaşi fel, cârd, cireadă, turmă. –  magh. csoport.

Ciorăşti,  adj. subst. ≈ soi de pere sau de mere indigene.

Ciormoliţă, s.f. ≈ Strat subţire de noroi.

Ciorofleacă,  s.m. ≈ poreclă dată unui om moale, domol.

Cioropină, s.f. ≈ (peior.) Ţigan.

Ciorovăi, vb. ≈ a se certa cu cineva.

Ciortan, s.n. ≈ Picior de pasăre în mâncarea gătită. – tc. çortan.

Ciotoi, s.n. ≈ Ciortan.

Ciozvârtă, s.f. ≈ Bucată mare de carne tăiată din trupul unui animal; halcă. – bg. četvărt.

Cir, s.n. ≈ Zeamă (îngroşată) scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată; terci. – ucr. čyr.

Cireşar, s.m. ≈ Numele popular al lunii iunie. – cireaşă + suf. -ar.

Ciric, s.n. ≈ Sfert, parte, bucată. – tc. çerek , bg. çirek, sb. çerek.

Ciricăi, vb. ≈ A ciripi în aşteptarea hranei. –  v.sl. čirikati.

Cislă, s.f. ≈ (În orânduirea feudală) Cotă-parte de bir care revenea unei persoane sau unei comunităţi dintr-o sumă plătită în comun; repartizare a dărilor fixată de obştea satului, proporţional cu averea fiecăruia. – sl. čislo = număr.

Cislaş, s.m. ≈ Contribuabil, birnic.

Cit, s.n. ≈ Material textil de calitate inferioară, înflorat şi apretat, fabricat din bumbac. – tc. čit.

Citoră, s.f. ≈ Ciutură.

Citov, adj. ≈ Întreg, sănătos (la minte), nevătămat, zdravăn, teafăr. –  sb., bg. čitav.

Ciubăr, s.n. ≈ vas tronconic făcut din doage de lemn, deschis în partea de sus, dar cu toarte, în care se mulg vacile, oile şi caprele. – bg. cebăr.

Ciucălău, s.m. ≈ Cocean de porumb, ştiulete [!] fără grăunţe. –  ung. csukló.

Ciuciulete, adj. ≈ Udat de ploaie până la piele.

Ciudi, vb. ≈ a fi cuprins de ciudă; a se necăji. – sl. čiuditi sen = a se mira.

Ciuf, s.n. ≈ Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte); ciuhurez.

Ciufă, s.f. ≈ Momâie, sperietoare.

Ciufniţă, s.f. ≈ Femeie urâtă.

Ciufulit, adj. ≈ Care este în dezordine, zbârlit.

Ciuhă,  s.f. ≈ pasăre răpitoare de noapte din familia bufniţelor.

Ciuhurez, s.m. ≈ Păsăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufniţa.

Ciujdit, adj. ≈ Supărat, retras.

Ciulniţă, s.f. ≈  Adâncitură într-un râu, unde apa formează un vârtej.

Ciumpăvi, vb. ≈ A amputa, a ciunti; a rupe, a frânge o plantă, o creangă. – ciumpav.

Ciungări, vb. ≈ A face lucrul de mântuială.

Ciupag,  s.n. ≈ pieptul iei cusut cu flori. –  v.sl. cipagu.

Ciupă,  s.f. ≈ Albie în care se scaldă copiii mici; apa în care li se face baie. – bg. čipa

Ciupeleagă, s.f. ≈ Pălărie veche.

Ciur,  s.n. ≈ unealtă de cernut pleava, gunoiul sau neghina din cereale, făcută dintr-o reţea deasă de sârmă sau dintr-o bucată de piele perforată, fixată pe o ramă circulară de lemn; sită. – lat. cibrum.

Ciurciumel, adv. ≈ grămadă la un loc.

Ciurdă, s.f. ≈ Turmă de animale necornute; (fam.) Mulţime de oameni, de copii etc.; ceată, cârd. – magh. csorda.

Ciurleza, vb. ≈ A se moţa.

Ciuruc, s.n. ≈ Lucru fără valoare, rest care nu mai e bun de nimic. (depr.) Om care nu e bun de nimic, vrednic de dispreţ. – tc. čürük.

Ciuşdi, vb. ≈ a pleca pe furiş.

Ciutură, s.f. ≈ Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi scobit, care serveşte la scos apa din fântână. – lat. *cytola.

Clacă, s.f. ≈ Formă caracteristică a rentei feudale, constând din munca gratuită pe care ţăranul fără pământ era obligat să o presteze în folosul stăpânului de moşie; muncă benevolă colectivă prestată de ţărani pentru a se ajuta unii pe alţii şi care adesea este însoţită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc. – bg. tlaka.

Claie,  s.f. ≈ grămadă mare de fân, de coceni, în formă conică. – sb. kladnja.

Clanţă, s.f. ≈ (fig.) Gură.

Clăcaş, s.m. ≈ Ţăran obligat să facă muncă de clacă pe pământul stăpânului moşiei. – clacă + suf. -aş.

Clădărie, s.f. ≈ Loc în care cresc ciuperci.

Clădi, vb. ≈ A face o claie de fân; a construi o casă. – sl. klasti.

Clănţăni,  vb. ≈ a vorbi mereu; a flecări.

Clănţău, adj. ≈ Rău de gură; (peiorativ) Avocat. 

Clătă, s.f. ≈ Grup mic de oi desprins din turmă.

Cleanc, s.n. ≈ Cârlig de lemn făcut dintr-o creangă.

Clefăi, vb. ≈ A mânca cu zgomot, a plescăi.

Clefeti, vb. ≈ a bârfi, a cleveti.

Clin, s.n. ≈ petic de pământ sau de pădure în formă de triunghi. – v.sl. klinŭ.

Clironom, s.m. ≈ Moştenitor (al unui bun, al unui drept). – ngr. klironómos.

Clironomie, s.f. ≈ (Drept de) moştenire (a unui bun). – ngr. klironomía.

Cloambă, s.f. ≈ Creangă, ramură.

Cloanţă, s.f. ≈ Babă urâtă, fără dinţi, rea.

Cloci, vb. ≈ A şedea pe ouă pentru a scoate din ele pui; a lenevi, a trândăvi. – bg. kloči.

Cloncan, s.m. ≈ Nume dat mai multor păsări (corbi, ulii, vulturi) care scot strigăte specifice asemănătoare.

Clondir, s.n. ≈ Vas de sticlă cu gâtul scurt şi strâmt, în care se păstrează băuturi. – bg. krondir.

Clotăni, vb. ≈ A sparge lemn pentru facerea şiţei. 

Clotuşe, s.f. ≈ Soi de prune mici.

Clucă, s.f. ≈ Legătură de fire textile (mai ales colorate) pentru diferite ţesături; scul.

Clucer, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Dregător care se ocupa cu aprovizionarea curţii domneşti. – sl. kliučiari.

Cneaz, s.m. ≈ Conducător al unui cnezat. – rus. kneaz, ucr. knjaz.

Coabe, s.f. ≈ Prevestitoare de rău.

Coajnică, s.f. ≈ Hrisovul domnesc scris pe pergament şi întărit în timp precum o coajă.

Coc, s. m. ≈ Pasărea Corb-de-noapte (Ardea nycticorax).

Cocărău, s.m. ≈ Floare de pădure, ghiocel. 

Cocârlă, s.f. ≈ Mică ciupercă comestibilă, cu pălăria galbenă-roşcată, cu gust şi cu miros de usturoi (Marasmius scorodonius).

Cocean,  s.m. ≈ Tulpina unor plante cultivate, mai ales a porumbului, folosită ca nutreţ.  Ştiulete de porumb desfăcut de boabe, folosit adesea drept combustibil. – bg. kočan.

Cochineaţă, s.f. ≈ Construcţie mică, neîncăpătoare.

Cocioarbă, s.f. ≈ Vătrar mare de brutărie. – rut. kocérga.

Coclete, s.m. ≈ Prune îngemănate.

Cocleţ,  s.n. ≈ parte componentă a războiului de ţesut, făcută din lemn, os sau sfoară cu un ochi la mijloc.

Cocolăşit, adj. ≈ Şifonat. 

Cocoloşit, adj. ≈ Răsfăţat.

Cocon, s.m. ≈ Termen de politeţe care denumeşte un bărbat; domn; fiu, fecior (aparţinând unor părinţi din clasele sociale înalte); copil mic, abia născut, prunc. – et. nec.                                           

Cocoţa, vb. ≈ A (se) urca pe ceva, a (se) aşeza pe un loc mai ridicat.

Codârlă,  s.f. ≈ partea de dinapoi, mobilă, a unei căruţe; câine mare.

Codină, s.f. ≈ Lână de calitate inferioară, tunsă de pe capul, picioarele şi coada oilor.

Codini, vb. ≈ a tunde oile lângă coadă.

Codru, s.m. ≈ Pădure (mare, deasă, bătrână); bucată mare de pâine, de mămăligă etc. – lat. *quodrum (= quadrum).

Cofă, s.f. ≈ Vas de formă (relativ) cilindrică, făcut din doage de brad, cu o toartă, în care se ţine apa de băut; doniţă. – bg., scr. kofa.

Cofer, s.n. ≈  vas din lemn (ca un ciubăr cu diametrul mai mic), folosit la încărcarea cu prune fermentate, „fierte”,  a cazanului pentru fabricarea ţuicii; cofă, donicioară a cărei coadă (lemn drept) o străbate oblic. – sb. kofa.

Cofleaşă, s.f. ≈ Fructe putrezite.

Cofrânge, vb. ≈ A sparge, a face bucăţi. – lat. *confrango.

Col, s.n. ≈ Aripă (de moară de vânt); rând.

Colac, s.m. ≈ Un fel de pâine, de obicei în formă de inel, împletită din mai multe suluri de cocă. – sl. kolačĩ.

Colariz, s.n. ≈ tăieţei fierţi în lapte. – gr. kollyris.

Colastră, s.f. ≈ laptele unei vite în primele zile după fătare. – lat. colastra.

Colcăi, vb. ≈ A fierbe, a bolborosi; a mişuna.

Colcovan, s.n. ≈ Bucată mare de mămăligă, brânză. 

Coldar, s.n. ≈ Scândurică lungă de lemn cu care sala casei este fixată pe stâlpi mici de lemn.

Colibă, s.f. ≈ Casă mică şi sărăcăcioasă. Adăpost provizoriu pentru oameni şi, uneori, pentru animale, făcut din bârne, din crengi etc. şi acoperit cu paie, ramuri etc. – sl. koliba

Colindeţe, s.n. ≈ Colăcei care se dau în dar colindătorilor în seara de Crăciun. („Un fel de cerşit colectiv, organizat de biserică la care participă copiii oamenilor «credincioşi»”<sic !>- Cicăneşti).

Colnic, s.n. ≈ Drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure; loc mic, în pădure, lipsit de arbori; luminiş. – bg. kolnik.

Colţan, s.n. ≈  colţ mare de stâncă; cerc metalic prevăzut cu cuie ascuţite prins în jurul gâtului la câinii ciobăneşti spre a-i apăra de lupi.

Comarnic, s.n. ≈ Colibă mică în care locuiesc ciobanii la stână; umbrar pentru ciobani; poliţă, scândură sau leasă de nuiele pe care se pune caşul la uscat. – bg. komarnik.

Comis, s.m. ≈ Mare dregător în Moldova şi în Ţara Românească, în Evul Mediu, care avea în sarcina sa caii şi grajdurile curţii domneşti, precum şi aprovizionarea cu furaje. – ngr. kómis.

Conac, s.n. ≈ casă boierească de la ţară, pe o moşie; interval de timp egal cu o jumătate de zi. – tc. konak.

Condicar, s.m. ≈ Persoană care scria sau avea în păstrare condicile; arhivar. – condică + suf. -ar.

Contăş, s.n. ≈ Haină luxoasă, lungă, purtată în trecut de boieri. –pol. kontusz, bg. kontoş.

Conţ, s.n. ≈ Bucată, crâmpei, fragment. – magh. konc.

Copci, vb. ≈ a săpa în jurul pomilor.

Copil de casă, s.m. ≈ Slujbaş mărunt, recrutat dintre fiii de boieri sau de negustori, care îndeplinea misiuni diverse: trimiterea ordinelor, aducerea unor persoane, asistenţa la hotărnicirea moşiilor.

Copită,  s.f. ≈ Claie mai mică de fân, căpiţă.

Coporâie, s.f. ≈ Coada coasei. – magh. kaparó.

Coptură, s.f. ≈ Bubă coaptă; abces.

Corcăi, vb. ≈ A mişuna.

Corcoji, vb. ≈ a face un lucru de mântuială.

Corcoli, vb. ≈ a alinta, a răsfăţa.

Corcomeni,  vb. ≈ A se răsfăţa, a se pieptăna cu corcomen (în formă de două corniţe, de o parte şi de alta a creştetului) tipic ţărăncilor măritate.

Corconi, vb. ≈ A îngriji pe cineva în mod exagerat; a cocoloşi.

Cordar, s.n. ≈ pană de lemn cu care se răsuceşte coarda ferăstrăului pentru a se întinde pânza; sucitor.

Cordea, s.f. ≈ Panglică îngustă care serveşte ca ornament (legată în păr, la gât, la pălărie etc.). – ngr. kordélla.

Cordovan, s.n. ≈ Piele fină de capră sau de oaie, folosită pentru încălţăminte de lux şi marochinărie. – it. cordovano.

Corfă, s.f. ≈ coş mare pentru transportul fructelor. –  germ. Korf.

Corhănit, s.n. ≈ Transport al buştenilor de la locul unde au fost fasonaţi până la o cale de comunicaţie, prin târâre şi rostogolire, cu ajutorul ţapinei sau cu alte mijloace.

Corlată, s.f. ≈ Poliţă în jurul cuptorului pe care se ţin vase de bucătărie şi alte lucruri mărunte; prichici. – magh. korlát.

Corlon, s.n. ≈ coş din cărămidă, la casă, ori la povarnă prin care se evacuează fumul.

Cornăţel,  s.f. ≈ Plantă erbacee cu tulpina în patru muchii, cu flori albe sau verzi şi cu fructe acoperite cu peri curbaţi la vârf, care se agaţă de hainele oamenilor, de lâna oilor etc. (Galium aparine).

Cosac, s.m. ≈ Peşte de apă dulce din familia crapului, cu corpul turtit lateral, cu solzi mici, negri-albăstrui pe spinare şi argintii pe laturi (Abramis ballerus). – bg. kosak

Cosoroabă, s.f. ≈ Fiecare dintre bârnele aşezate orizontal deasupra pereţilor casei în lungul acoperişului, pentru a susţine căpriorii. [var. costoroábă] – magh. koszorú, koszorúfa.

Costandă, s.f. ≈ Monedă veche de argint, care valora în prima jumătate a sec. XVII a cincea parte dintr-un ducat. – ngr. kostandináto.

Costeliv, adj. ≈ Slab, uscăţiv. – bg. kosteliv

Costorit, adj. ≈ Acoperit cu un strat subţire de cositor; spoit.

Costrei, s.f. ≈ Mohor; buruiană crescută în arătură.

Coşar, s.n. ≈ Îngrăditură de nuiele pentru adăpostirea vacilor, a oilor etc.; construcţie cu pereţi din împletitură de nuiele pentru păstrarea porumbului şi a altor produse agricole; pătul. – bg. košara.

Coşcovi, vb. ≈ (despre tencuiala sau varul de pe pereţi, despre furnirul de pe mobilă etc.) A se ridica, a se dezlipi şi a se plesni din cauza căldurii, a umezelii etc., a se coji, a se scoroji.

Coşmelie, s.f. ≈ casă veche, mică şi dărăpănată.

Coştobar, s.n. ≈  cutie din scândură, de formă trapezoidală, cu baza mere sus, deschisă, aşezată pe căruţ, lungă şi lată cât el, pentru căratul (transportul) fructelor, al varului etc.

Cot, s.m. ≈ Veche unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 0,664 metri în Muntenia, care reprezenta distanţa de la cot până la încheietura palmei; cârpă de pus pe cap.

Cotar, s.m. ≈ persoana care măsoară cu cotul capacitatea butoaielor; un fel de omidă (chematobia brumata) care atacă mai ales prunii şi care se numeşte şi măsurător din cauza mersului ei: se strânge şi se întinde ca şi cum ar măsura cu cotul.

Cotar, s.n. ≈ Tinda unei stâne de oi, unde stau scaunele pentru mulsul oilor; comarnic.

Cotârci, vb. ≈ A se împerechea (la pisici).

Cotârlă, s.n. ≈ Câine slab, javră.

Cotei, s.m. ≈ Motănel.

Coteleală, s.f. ≈ Cotrobăială.

Coteli, vb. ≈ a cotrobăi, a scotoci, a căuta amănunţit.

Coti, vb. ≈ A măsura capacitatea unui vas de lemn; a cârmi.

Cotie, s.f. ≈ Cutie de lemn fixată în căruţă între loitre.

Cotină, s.f. ≈ Cotitură, cot.

Cotoc, s.m. ≈ Motan.

Cotoi, s.m. ≈ Motan. <*cot < sl. kotŭ = pisică.

Cotoioasă, adj. ≈ (Treabă) dificilă. 

Cotoloi, s.n. ≈ Ştiulete de porumb, cotolan, cocean.

Cotroană, s.f. ≈ bucătărie de vară făcută din scânduri.

Cotrobăi, vb. ≈ A căuta răvăşind lucrurile, a cerceta prin tot locul; a scotoci.

Cotumpleţ, s.n. ≈ Lemn tăiat foarte scurt, retezătură.

Coţopeni, vb. ≈ a se forţa.

Covată, s.f. ≈ albie. – tc. kovata.

Covălie, s.f. ≈ Fierărie.

Covergă, s.f. ≈ Coviltir; acoperământ de frunze, de crengi, de rogojini etc. care serveşte ca adăpost împotriva soarelui, a ploii etc. – bg. kuverki.

Cracă, s.f. ≈ Ramură (mai groasă) a unui copac; creangă.

Crăcană, s.f. ≈ Cracă ramificată în formă de V; prăjină de această formă.

Crăoni, vb. ≈ A ţipa.

Crăui, vb. ≈ A ţipa.

Crâmpoţi, vb. ≈ a tăia în părţi inegale.

Crâng, s.n. ≈ Pădurice de arbori tineri şi de lăstari; loc cu arbuşti sau cu tufe; tufăriş, desiş. – sl. krongu.

Crânjeu, s.m. ≈ Copil mic; un lucru mic.

Crepa, s.f. ≈ stâncă.

Credinţă, s.f. ≈ Întărirea unui act prin punerea peceţilor şi a semnăturilor. – lat. *credentia.

Creiţar, s.m. ≈  Monedă mică de argint, mai târziu de aramă, care a circulat şi în Transilvania şi Bucovina până la sfârşitul sec. XIX, valorând a suta parte dintr-un fiorin; (p. gen.)  ban, gologan. – magh. krajczár.

Cresta, vb. ≈ A inciza; a se răni uşor.

Cretinţă, s.f. ≈ obiect de îmbrăcăminte din portul naţional al femeilor românce, ţinând locul fustei şi constând dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă împodobită cu flori, cu fluturi sau cu motive naţionale.

Crihoi, s.m. ≈ Tânăr voinic, slab de minte.

Crilă, s.f. ≈ Cârd, droaie de copii sau de oameni. – sl. krilo.

Crintă, s.f. ≈ Vas de lemn (în formă de albie) de care se servesc ciobanii când storc zerul din caş. – bg. krinica

Criţă, adv. ≈ foarte, extrem. – ucr. kryća.

Crosnie, s.f. ≈ Legătură de lemne purtată în spinare. – rus. króšnĕa.

Cruce, s.f. ≈  Unitate fiscală formată din doi până la patru birnici  care plăteau împreună dările. – lat. crux, -cis.

Crucer, s.m. ≈ Meşter specializat în construirea bisericilor şi a crucilor. – lat. crux, -cis = cruce + suf. –er.

Crumpănă, s. f. ≈ Cartof.

Crunta, vb. ≈ a se încrunta. – lat. cruentare.

Cucă, s. f. ≈ Coş zidit ridicat deasupra podelei podului, astupat în partea de sus şi cu orificii laterale, prin care iese fumul în pod. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struţ), pe care o purtau căpeteniile turceşti şi domnii români în timpul ceremoniilor. – tc. kuka

Cuclă, s.f. ≈ Legătură de fire; jerebie; (cinci cucle o păpuşă).

Cufăr, s.n. ≈ Ladă cu capac (şi cu încuietoare) care se foloseşte la păstrarea şi la transportarea diverselor obiecte; (pop.) Geamantan (de lemn). – pol., ucr. kufer.

Cufrânge, vb. ≈ A sparge în bucăţi. – lat. *confrango.

Cufureală, s.f. ≈ Diaree.

Cuhnie, s.f. ≈ Bucătărie; cunie; bucătăria principală a mănăstirilor şi cea de vară a gospodăriilor ţărăneşti. – ucr. kuhnja.

Cuibări, vb. ≈ A se adăposti; a se aciui, a se pripăşi.

Cujbă, s.f. ≈ Bucată de lemn sau de fier bifurcată la capăt care se fixează în pământ sau într-un zid şi de care leagă sau se atârnă, cu un lanţ, ceaunul de deasupra focului. – scr. gužba.

Culcuş, s.n. ≈ Loc de dormit.

Culme, s.f. ≈ Prăjină lungă în casele ţărăneşti, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. – lat. culmen.

Cumineca, vb. ≈ A se împărtăşi, a se griji. – lat. *comminicare = comunicare. 

Cumpeni, vb. ≈ A pune în echilibru.

Cupar, s.m. ≈ Dregător domnesc, în Evul Mediu, în Moldova, care avea funcţia de ajutor al paharnicului; titlu purtat de acest dregător. – cupă + suf. -ar.

Cupă, s.f. ≈ vas din lemn, de forma unei linguri mai adânci, mai mari, având coadă scurtă. – lat. cuppa.

Cupi, vb. ≈ A coase strâns, cu împunsături rare.

Cupit, adj. ≈ zgârcit. – sb. kupiti.

Cuptor, s.m. ≈ Numele popular al lunii iulie. – lat. coctorium

Curătură, s.f. ≈ Loc într-o pădure curăţat de arbori, de mărăcini etc. pentru a putea fi cultivat; runc; deal sau povârniş acoperit cu vii. [var.  curăţătură] cura + suf. -ătură.

Curea, s.f. ≈ Fâşie lungă şi îngustă de pământ. – lat. corrigia.

Custură, s.f. ≈ Cuţit.

Cusur, s.n. ≈ Imperfecţiune, defect, meteahnă, hibă; (p. ext.) viciu – tc. kusur.

Cuti, interj. ≈ Pleacă ! (pentru alungarea viţeilor).

Cutia de obşte  ≈ Cutia milei, a satului sau a breslei.

Cutier, s.m. ≈ Persoană care are grijă de cutia de obşte.

Cutră, s.f. ≈ Persoană prefăcută, făţarnică, intrigantă; lichea, secătură. – bg. kutra.

 

 

D

Daibojeală, s.f. ≈ Lucrare făcută de mântuială. – sl. Dai Boj = Dă Doamne !.

Dajdie, s.f. ≈ Impozit, dare, bir. – sl. dažda.

Dalb, adj. ≈ Alb, curat, imaculat; neprihănit; gingaş, graţios; luminos, limpede; strălucitor.

Dambla, s.f. ≈ acces de furie; (fig.) chef; pasiune pentru ceva. – tc. tamla.

Damf,  s.n. ≈ miros caracteristic de alcool pe care îl exaltă cineva sau ceva. – germ. Dampf.

Dandana, s.f. ≈ Întâmplare neplăcută; belea, bucluc, încurcătură; zgomot mare, tărăboi; petrecere gălăgioasă. – tc. tantana.

Dara, s.f. ≈ Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului etc. în care se păstrează, se transportă sau se cântăreşte o marfă. Expresiile: Mai mare daraua decât ocaua sau nu face daraua cât ocaua = prea multă osteneală pentru obţinerea unui lucru neînsemnat. – tc. dara.

Darac, s.n. ≈ unealtă simplă pentru pieptănat lâna, cânepa sau inul, formată dintr-un fel de perie cu dinţi mari de oţel, montată pe un suport. –  tc. darak.

Darap, s.n. ≈ O bucată măricică.

Daravelă, s.f. ≈ Afacere cu probleme.

Darva, s.f. ≈ Muncă grea şi istovitoare; corvoadă. – et. nec.

Dascăl, s.m. ≈ Învăţător (la ţară); (p. ext.) profesor; om de ştiinţă; învăţat, savant; cântăreţ de biserică, diac, psalt, cantor. – bg. daskal.

Dava, s.f. ≈ Reclamaţie, plângere; femeie rea, cârcotaşă. –sb. dava.

Davagiu, s.m. ≈  Reclamant. – tc. davaci.

Dăhula,  vb. ≈  A se slei de puteri.

Dăjbrăni, vb. ≈ A (se) împăca.

Dăngi, s.f. ≈  Semne făcute la vite cu fierul roşu.

Dăocheat, adj. ≈ Fermecat; necuviincios.

Dăpărcior, adv. ≈ depărtişor.

Dăpune, vb. ≈ A se împlini sorocul de fătare. – lat. deponere.

Dărăpănare, s.f. ≈ Ruinare, năruire, surpare.

Dăşchiolat, adj. ≈ desfăcut.

Dăşela, vb. ≈ A te „rupe de mijloc”.

Dăula, vb. ≈ A (se) slei de puteri; a (se) istovi, a (se) speti, a (se) prăpădi.

Dâladeal, adv. ≈ Mai sus de…

Dâlavale, adv. ≈ Mai jos de…

Dâldora, s.f. ≈ Toi (în desfăşurarea unei acţiuni, a unei proces); zor, belea, bucluc, necaz. – bg. dărdoja.

Dâlma, s.f. ≈ Formă de relief cu aspect de deal scund, izolat şi cu vârful rotunjit.

Dâlvăreală, s.f. ≈ Muncă grea.

Dâră, s.f. ≈ Urmă lăsată de roata căruţei. – sl. dira.

Dârlăi, vb. ≈ (depr.)  a cânta; a lălăi.

Dârlău, s.m. ≈ flăcău muieratic (depr.).

Dârmon, s.n. ≈ ciur cu găuri mari pentru cernut cereale, seminţe etc. –  ngr. dromoni.

Dârstă, s.f. ≈ Piuă primitivă cu ciocane de lemn, acţionată de curentul unei ape curgătoare, în care se băteau dimia şi alte ţesături de casă. – bulg. drăstja.

Dârvală, s.f. ≈ Muncă grea, corvoadă.

Dârvar, s.m. ≈ Tăietor de copaci în pădure (de obicei, ţigan). – bg. dŭrvar.

Deavolna, adv. ≈ De ajuns, din belşug, destul. – rus. davol'no.

Dedină, s.f. ≈ Uzanţă, obicei. – sl. dĕdina.

Deget, s.n. ≈ Amprenta pentru analfabeţi.

Dejurstva, s.f. ≈ Corp de gardă; comandament militar. – rus. dĕzurstvo.

Delă, s.f. ≈ Acţiune judiciară, proces, cauză; dosar. – rus. delo.

Delniţă, s.f. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească) Parte din hotarul moşiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de ţărani ce locuiau în satul respectiv; fâşie îngustă şi lungă de teren situată într-o luncă sau pe un deluşor; (p. ext.) moşie, proprietate. – ucr. dil'nyc'a.

Desagă, s.f. ≈ un fel de sac format din două părţi (semănând fiecare dintre ele cu o traistă), care se poartă atârnat pe umăr sau pe şa. [var. dăsag]. –  ngr. dissaki(on).

Descâlci, vb. ≈ A desface fire de aţă, de păr; a lămuri, a limpezi.

Deschebăla, vb. ≈ a-şi da seama; a se lămuri.

Descherbăla, vb. ≈ A descurca.

Deschiola, vb. ≈ a desface un întreg în bucăţele.

Desfofoli, vb. ≈ A desfăşa, a dezbrăca.

Deşt, s.n. ≈ deget.

Deşugubină, s.f. ≈ Măcel, crimă; sumă plătită ca amendă pentru a evita acuzaţia de crimă; încurcătură, bucluc; şugubină. – sl. Dusĕgubinŭ = pierzându-şi sufletul.

 

Devălmăşie, s.f. ≈ (În obştea sătească) Formă de stăpânire în comun a unei părţi din hotarul satului.

Dever, s.n. ≈ Volumul vânzărilor de mărfuri pe o perioadă dată (exprimat în bani). – tc. devir.

Dezbăra, vb. ≈ A se dezvăţa de o deprindere rea.

Dezghina, vb. ≈ A dezbina, a face să nu se mai înţeleagă, să se duşmănească; a (se) învrăjbi. – lat. disglut[i]nare.

Diac, s.n. ≈ Scriitor de cancelarie şi slujbaş al vistieriei din Ţările Române; grămătic; (p. ext.) copist; cântăreţ bisericesc. – sl. dijakŭ.

Diacon, s.m. ≈ Membru al clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoţeşti. – sl. dijakonŭ.

Diafendesi, vb. ≈ A apăra, a susţine. – ngr. diafendévo.

Diată, s.n. ≈ Testament; prevedere testamentară. – ngr. díeta.

Dibaci, adj. ≈ Îndemânatic, abil, priceput. – scr. gibak.

Diblă, s.f. ≈ vioară.

Dichis, s.n. ≈ podoabă, găteală, ornament.

Dichisi, vb. ≈ A lucra cu grijă; a potrivi ceva cu migală. – ngr. diíkisa.

Dichiu, s.m. ≈ Administrator al bunurilor unei mănăstiri; econom. –ngr. díkios (lit. díkeos = drept legitim).

Dihanie, s.f. ≈ Animal sălbatic; fiară, jivină; fiinţă ciudată, monstruoasă; namilă, monstru. –  sl. dyhanije = răsuflare.

Dihonie, s.f. ≈ ceartă, zâzanie. – ngr. dichonia.

Dijmă, s.f. ≈ Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcţi; (mai târziu) formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către ţăran proprietarului funciar a unei părţi din producţia obţinută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată. – sl. dižma.

Diligenţă, s.f. ≈ Trăsură mare, acoperită, cu care se făcea în trecut transportul regulat de poştă şi de călători pe distanţe mai lungi; poştalion. – fr. diligence.

Dimie, s.f. ≈ Ţesătură ţărănească de lână. – tc. dimi.

Diminie, s.f. ≈  Durată de timp egală cu două luni. – ngr. δίμηνος.

Dinar, s.m. ≈ Monedă de aur sau de argint de origine arabă, care a circulat în trecut şi în Europa. – ngr. dinárion, fr. dinar.

Diresuri, s.n. ≈ Denumire dată actelor de cancelarie domnească emise în Ţările Române.

Divan, s.n. ≈ (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuţii politice, administrative şi juridice, alcătuit din cei mai înalţi demnitari; (în Ţările Române) sfat domnesc.– tc. divan.

 

Divlă, s.f. ≈ căpăţână de porc.

Dodii, s.f. ≈  Aiureli. (expr.: A vorbi sau a grăi în dodii = a vorbi fără şir; a aiura).

Doftor, s.m. ≈ Doctor.

Dog, s.n. ≈ Fund de deal.

Dohot, s.n. ≈ Lichid uleios obţinut prin distilarea unor materiale vegetale şi folosit la ungerea osiilor carului şi căruţei; păcură pentru uns osiile. – ucr. dehotĩ.

Doică, s.f. ≈ Femeie care alăptează (şi îngrijeşte) copilul altei femei; dădacă. – bg. dojka.

Dojalnic, adv. ≈ mustrător.

Dol, s.n. ≈ Acţiune făcută cu rea-credinţă, cu viclenie, pentru a determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un contract. – lat. dolus.

Dolman, s.n. ≈ Haină bărbătească groasă, căptuşită cu blană. – fr. dolman, germ. Dolman.

Dondăni, vb. ≈ A bombăni, a spune vorbe fără legătură.

Doniţă, s.f. ≈ Vas făcut din doage de lemn, cu toartă (şi capac), cu care se cară şi în care se ţine apa; cofă. – scr. dojnica.

Dorobanţ, s.m. ≈ Soldat din infanterie (cu plată).– magh. drabant.

Dotă, s.f. ≈ Bun material dat (cu forme legale) unei fete când se mărită; zestre. – fr. dot, lat. dos -dotis.

Draghină, s.f. ≈ Loitră (la căruţă); fiecare dintre lemnele lungi (de sus şi de jos) ale loitrei, în care sunt fixate spetezele. – ucr. drabyna.

Dram, s.n. ≈ Veche unitate de măsură pentru greutate (egală cu 3,18-3,23 grame) şi pentru capacitate (egală cu 3,23-3,80 centimetri cubi). (fig.) Bucăţică, fărâmă, crâmpei, strop, pic. – ngr. drámi.

Drăngălău, s.m. ≈ Tânăr afemeiat; om care îşi pierde vremea degeaba; pierde-vară.

Dregător, s.m. ≈ (În Ţara Românească şi Moldova) Demnitar la curtea domnească având atribuţii în sfatul domnesc, în administraţie, justiţie, armată; (p. gen.)  conducător; înalt funcţionar.

Dresuri, s.n. ≈ Fard, suliman; mirodenii.

Drişcă, s.f. ≈ Unealtă a zidarului cu care se netezeşte tencuiala, mortarul. – bg. drăžka.

Droagă,  s.f. ≈ Căruţă mare, greoaie şi hodorogită. – rus. droga.

Droaşcă, s.f. ≈  Căruţă stricată.

Drog, s.n. ≈ Plantă târâtoare din familia leguminoaselor, care creşte prin păşuni montane (Genista oligosperma).

Dropică, s.f. ≈ Stare patologică constând în acumularea de lichid seros în ţesuturi; hidropizie.– ngr. drópikas.

Drug, s.m. ≈ Bară de fier sau de lemn având diverse întrebuinţări (în lucrări de construcţii); fiecare dintre cele două lemne groase, sprijinite pe câte două picioare, care alcătuiesc patul sau corpul războiului de ţesut manual; ştiulete de porumb. – scr. drug.

Drugă, s.f. ≈ Fus (mare şi gros) pe care se pune fuiorul de tors urzeală pentru lăicere, saci; ştiulete de porumb. – scr. druga.

Dublu, s.m. ≈ vas de lemn sau de metal cu capacitatea de 15/20 kg pentru măsurarea cerealelor.

Ducat, s.m. ≈ Monedă de aur sau de argint (la origine italiană) care a circulat şi în Ţările Române. – it. ducato.

Dudău, s.n. ≈ Cucută; (p. ext.) (cu sens colectiv) buruieni, bălării. – magh. dudva.

Dudui, vb. ≈ A se zgudui, a se cutremura, a bubui a alunga, a goni.

Dugheană, s.f. ≈ Prăvălie mică, sărăcăcioasă. – tc. dükkân.

Dugos, adj. ≈ Încăpăţânat, îndărătnic, morocănos.

Duhni, vb. ≈ A mirosi urât. – sl. duhnonti.

Duholniţă, s.f. ≈ vas în care se păstrează păcura pentru căruţă.

Duhovnic, s.m. ≈ Preot care spovedeşte pe credincioşi; (fig.) persoană căreia cineva îi încredinţează gândurile, intenţiile sale intime. – sl. duhovĩnikŭ.

Dul, s.n. ≈ Muşcătură otrăvită a unor insecte; carne întărită de lovituri.

Dulamă, s.f. ≈ Haină ţărănească lungă (şi îmblănită), făcută din postav gros. – tc. dolama.

Dulap, s.n./m. ≈ mobilă de lemn în care se păstrează diverse obiecte; scrânciob. – tc. dolap.

Dulie, s.f. ≈ Dungă vânătă pe piele lăsată de o lovitură.

Dulige, s.m. ≈ Picioare.

Dulman, s.n. ≈  haină ofiţerească scurtă, îmblănită şi împodobită cu brandenburguri, purtată de ofiţeri. – germ. Dolman.

Dulugeac, adv. ≈ Domol, încet, lent.

Dumiri, vb. ≈  A se lămuri. – sl. *domĕriti.

Dură, s.f. ≈  roată de caşcaval; rotiţa scripetelui de la războiul de ţesut; cerc metalic la plita sobei.

Dvostevnic, s.m. ≈  Conducător; persoană cu rol decizional.

 

E

Ecsofili, vb. ≈ A achita.

Edecliu, s.m. ≈  Slujitor (cu rang inferior) la curtea domnească. – tc. yedecli.

Efendi, s.m. ≈ Titlu de politeţe pus în Turcia, după un nume propriu, învăţaţilor, funcţionarilor; persoană care avea acest titlu. – tc. efendi.

Eforie, s.f. ≈ Nume dat unor instituţii administrative de utilitate publică sau culturală din trecut; consiliul de conducere al acestor instituţii; sediul acestor consilii; epitropie. – ngr. eforía.

Egumen, s.m./f. ≈ Stareţ(ă). – ngr. igúmenos.

Emancipat, adj. ≈ Care nu mai depinde de cineva sau de ceva; care a devenit liber, independent. – fr. émanciper, lat. emancipare.

Embatic, s.n. ≈ Formă de arendare a unei proprietăţi pe termen foarte lung, în intervalul căruia arendaşul beneficia de toate drepturile de proprietate. – ngr. embatíkion.

Emperaclisi, vb. ≈ A alătura.

Enoriaş, s.m. ≈ Persoană care, practicând un cult, ţine de o anumită parohie. – enorie + suf. -aş.

Eparhie, s.f. ≈ Diviziune administrativă bisericească, condusă de un episcop; episcopie, dieceză. – ngr. eparhía.

Epistat, s.m. ≈ Cel mai mic grad de ofiţer de poliţie; persoană care avea acest grad; administrator, logofăt, vechil. – ngr. epistátis.

Epitrahil, s.n. ≈ Patrafir; obiect din odăjdiile bisericeşti, în formă de fâşie lungă de stofă, de mătase etc., pe care sunt brodate motive religioase, purtat de preoţi peste stihar, când oficiază. – sl. petrahilŭ, ngr. epitrahílion.

Epitrop, s.m. ≈ Tutore; administrator al unui bun, în special al averii unei biserici; efor. – ngr. epítropos.

Ereu, s.m. = Sacerdot; preot  [var.  erei]. – sl. (bg.) jerei.

Eriţa, s.f. = Preoteasă.

Estim(p), adv. ≈ În acest an. – lat. istum tempus.

Evanghelie, s.f. =  Parte a Bibliei, recunoscută numai de creştini, care cuprinde viaţa şi învăţătura lui Hristos; evangheliar. – sl. evangelije < gr. evanghelion = buna vestire < eu = bine şi anghello = vestesc.

Evhologhion, s.n. =  Carte de rugăciuni. – ngr. εὐχολογιον.

Evtaxia, s.f. ≈ Persoană însărcinată cu ordinea în timpul serviciului religios.

Exarh, s.m. ≈ (În biserica ortodoxă) Demnitate bisericească, superioară aceleia de mitropolit şi inferioară aceleia de patriarh, care se conferea, prin delegaţie, de către patriarhia din Constantinopol; persoană care deţinea această demnitate. – ngr. íxarhos.

 

 

F

Fachiu, s.n. ≈ Ştergar, cârpă purtată de bătrâne. 

Falangă, s.f. ≈ Butuc de lemn de care se legau, în regimul feudal, picioarele celor condamnaţi să fie bătuţi la tălpi; (p. ext.) bătaie la tălpi aplicată în acest mod. – ngr. fálangas.

Falcă, s.f. ≈ Întindere de pământ. – lat. falcem.

Farafastâc, s.n. ≈ moft, naz. – ngr. farafas.

Farbă, s.f. ≈ vopsea; culoare. – germ. Farbe.

Farfara, s.f. ≈ Flecar, palavragiu; persoană care duce vorba de colo-colo. – tc. farfara.

Fasule,  s.f. ≈ plantă erbacee din familia leguminoaselor, cultivată pentru păstăile şi seminţele sale folosite în alimentaţie; fasole. – ngr. fasoli.

Fă, interj. ≈ Termen cu care cineva se adresează, la ţară, unei persoane de sex feminin. [var. fa] – Scurtat din fa[tă] şi influenţat de mă.

Făcăleţ, s.n. ≈ băţ gros de lemn pentru mestecat mămăliga; meleşteu. – magh. fakalán.

Făcău,  s.n. ≈ roată de moară cu fus vertical; (p. ext.) moară mică având o astfel de roată.

Făgaş, s.n. ≈ Urmă adâncă (şi îngustă) săpată în pământ de şuvoaiele apelor de ploaie sau lăsată de roţile unui vehicul; direcţie, drum. – magh. vágás.

Făgădău, s.n. ≈ Han; ospătărie, cârciumă. – magh. fogadó.

Fălmătuc, s.n. ≈ Mototol de cârpe, frunze, paie.

Făţărie, s.f. ≈ Făţărnicie.

Făurar, s.m. ≈ Numele popular al lunii februarie. – lat. febr(u)arius.

Fâlfan, s.n. ≈ Varză necrescută, cu frunzele nelegate.

Fânar, s.n. ≈ Construcţie în care se păstrează fânul.

Fârţâit, adj. ≈  Plimbăreţ, care umblă fără rost.

Fâşie, s.f. ≈ Bucată lungă şi îngustă (de material textil, de piele etc.), tăiată sau ruptă dintr-o bucată mai mare; suprafaţă lungă şi îngustă de teren.

Fâşneaţă, s.f. ≈ (fam.) (Fată, femeie) iute, sprintenă, vioaie.

Fâţă, s.f. ≈ peşte mic; (fig.) fetiţă vioaie.

Fedeleş,  s.n. ≈  butoiaş de forme diferite în care se ţin sau se transportă apa ori vinul; petrecere nocturnă precedând căsătoria unui cuplu, desfăşurată, de obicei, în noaptea de sâmbătă spre duminică. – magh. fedeles.

Fele, s.f. ≈ măsură de capacitate pentru lichide, egală cu circa trei sferturi de litru. – magh. fele.

Felinar, s.n. ≈ Dispozitiv pentru luminat, portativ sau fix, alimentat cu petrol şi prevăzut cu un glob de sticlă ce adăposteşte flacăra produsă de un fitil aprins. – tc. fener.

Ferecat, adj. ≈ Legat cu fiare, cu lanţuri, în obezi (după ce a fost arestat sau condamnat).  (despre uşi, încăperi)  Încuiat, zăvorât. 

Ferfeniţă, s.f. ≈  Zdreanţă. – ucr. ferfélića.

Fermenea, s.f. ≈ Haină scurtă făcută din stofă brodată cu fir sau cu mătase, uneori căptuşită cu blană, pe care o purtau odinioară boierii peste anteriu; scurteică îmblănită cu blană de oaie, purtată de ţărani. – tc. fermene.

Fertun, s.m. ≈ Monedă cu valoarea unui sfert de marcă sau grivnă.

Feştanie, s.f. ≈ sfeştanie; slujbă religioasă facută la începerea unei activităţi, la darea în folosinţă a unei construcţii. – v.sl. (o)svenštenije.

Feşteli, vb. ≈ A (se) murdări, a (se) mânji; a o păţi, a intra într-o încurcătură; a se face de râs. – magh. festeni = a vopsi, a zugrăvi.

Fier, s.n. ≈ Fierăstrău. – lat. ferrum.

Fiertură, s.f. ≈ Zeamă caldă; ciorbă de pasăre.

Filotim, adj. ≈ darnic, generos. – ngr. filotimos.

Finică, s.f. ≈  Fină (diminutivat).

Firfiric, s.m. ≈ Monedă mică de argint, a cărei valoare a variat în timp şi în spaţiu; băncuţă.

Fişcă, s.f. ≈ biciuşcă.

Fişiu, s.n. ≈ Batic subţire de mătase. – fr. fichu.

Fişteică, s.f. ≈ Bucată de pământ lungă şi îngustă; fâşie de pământ (arabil).

Fitui, vb. ≈ A (se) consuma, a (se) termina.

Flaimuc, s.m. ≈ prostănac, nătărău.

Flanel, s.n. ≈  Pulover de lână cu nasturi.

Flămânzare, s.f. ≈ Spaţiul gol în abdomenul animalelor.

Fleandură, s.f. ≈ zdreanţă, buleandră. – sas  Flander.

Fleanţă, s.f. ≈ Haină prăpădită.

Fleară, s.f. ≈ Gură spartă.

Fleaşcă, s.f. ≈ Fleşcăială; (fig.) om moale, lipsit de energie, molâu.

Flencăni, vb. ≈  A se bălăbăni; a vorbi multe şi fără rost.

Flentic, s.n. ≈ Hăinuţă prăpădită.

Fleoancă, s.f. (fam., depr.) ≈ Gură.

Fleoarţă, s.f. ≈ femeie în care nu ai încredere; guralivă.

Fleoşcăit, adj. ≈ Moale, fără consistenţă; (fig.) (despre oameni) moleşit.

Fleţ, s.m. ≈ (Om) naiv, bleg, nedescurcăreţ.

Florar, s.m. ≈ Numele popular al lunii mai. – floare + suf. -ar.

Florin, s.m. ≈ Denumire a unor monede de aur şi de argint care au circulat şi în Ţările Române până în sec. XIX. – germ. Florin, fr. florin.

Fluştura, vb. ≈ A flutura.

Fluture, s.m. ≈ Disc de metal mic şi sclipitor, care se coase ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte (femeieşti); fluturaş, paietă – lat. *flutulus, cf. alb. fluturë.

Foale, s.f. ≈ stomac, burtă. ≈ lat. follis.

Focată, adj. ≈  Amărâtă.

Fodor, s.m. ≈ Mânecă largă (la pl.) încreţituri (de pânză, de dantelă).

Folmotoc, s.n. ≈ Obiect mototolit.

Fonciere, s.f. ≈ Impozit care se plătea pentru proprietăţile agricole. – fr. foncière.

Fonf, adj. ≈ (despre oameni) Care vorbeşte pe nas, care pronunţă nazal; fonfăit.

Fotă, s.f. ≈ Parte componentă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr-o ţesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ţinând locul fustei. – tc. fota. Fotă cu zăbrea = fotă cu câmpul umplut cu flori; fotă cu spetează = fota cu alesătura făcută în război.

Fraieri, vb. ≈  A păcăli, a trişa.

Frecuş, s.n. ≈ Lemn crestat pentru frecat brânza la stână. (fig.) Divergenţe.

Frichini, vb. ≈ a se fâţâi.

Frunzar, s.n. ≈ Frunze uscate, servind ca aşternut sau nutreţ pentru vite.

Fuior, s.n. ≈  Mănunchi de cânepă sau de in meliţat, pieptănat, periat, de pus în furcă.

Fulfucat, adj. ≈ (Persoană) gătită pretenţios.

Fultucă, s.f. ≈ pernă mică, umplută cu fulgi.

Fund, s.n. ≈ partea de jos a unui vas, formând baza lui; cărpător – lat. fundus.

Funie, s.n. ≈ Funie de moşie (de pământ) = suprafaţă de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâşii înguste; frânghie.  – lat. funis.

Fur, s.m. ≈ Hoţ, tâlhar. – lat. fur, furis

Furcă, s.f. ≈ vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors; unealtă de lemn pentru strângerea fânului; stâlp gros de stejar de care se prind cosoroabele şi care susţin acoperişul. – lat. furca.

Furcoi, s.n. ≈ furcă mare cu doi dinţi, întrebuinţată la încărcatul fânului.

Fus, s.n. ≈ unealtă pe care se înfăşoară firul pe măsură ce este tors; nume dat unor părţi ale maşinilor de ţesut, de depănat, de măcinat cerealele. – lat. fuscus

Fuscel, s.m. ≈ fiecare dintre vergelele trecute printre firele de urzeală la războiul de ţesut; vergea. – lat. * fusticellus.

Fustaş, s.m. ≈ Lăncier din garda domnească înarmat cu suliţi. [vechiul rom. fuşte = suliţă – lat. fustis].

Fuştei, s.m. ≈ Fiecare dintre vergelele verticale ale loitrei carului; cotor de ceapă. – lat. *fusticellus < fustis = băţ, ţăruş.

 

 

G

Gadină, s.f. ≈ Animal sălbatic; jivină, dihanie. – bg. gadină.

Gagic, s.m. ≈ amant, iubit.

Galben, s.m. ≈ Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat şi în Ţările Române. – lat. galbinus.

Galeş, adj. ≈ Drăgăstos, duios. –bg. kaleš

Gardină, s.f. ≈ Şănţuleţ făcut la capetele din interior ale doagelor unui butoi, în care se fixează fundul sau capacul. – germ. Gargel.

Garniţă, s.f. ≈ Vas de metal în care se păstrează carnea de porc în untură. – scr. grnac, pol. garniec, rus. garnec.

Gaşpar, s.m. ≈ (Om) negru la faţă.

Găgăuţă, s.m. ≈ (Om) prostănac, redus, tont, nerod, neghiob. Găina, vb. ≈ (despre oameni) A lâncezi; a boli; a moţăi.

Găină, s.f. ≈ Oală mică de pământ. – lat. gallina.

Găinărie, s.f. ≈ potlogărie.

Găitan, s.n. ≈ Fir de metal sau şiret (împletit ori răsucit) de lână, mătase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbrăcăminte. – tc. gaytan.

Găleată, s.f. ≈ Veche măsură de capacitate pentru lapte, cereale etc., a cărei valoare a variat în timp, pe regiuni şi pe substanţe; conţinutul acestei măsuri; dijmă în grâne care se percepea în Evul Mediu, în Ţările Române. – lat. galleta.

Găligan, s.m. ≈ Om sau băiat foarte înalt; gligan, lungan.

Găoci, vb. ≈ a găuri, a scobi.

Gătej, s.n. ≈ Creangă subţire şi uscată care serveşte la aprinderea focului; vreasc. – sl. gatĩ.

Găvan, s.n. ≈ Scobitură, adâncitură pe care o prezintă un obiect; obiect sau parte a unui obiect care prezintă o scobitură. – bg., scr. vagan.

Gâfâi, vb. ≈  A respira des şi greu.

Gâgă, s.m. ≈ Ştiulete nedezvoltat; (fig.) Om slab la minte.

Gâgâlice, adj. ≈ mic.

Gâjâi, vb. ≈  A răsufla greu, cu zgomot.

Gâjganie, s.f. ≈ Nume generic dat insectelor (sau, p. gen.,  animalelor mici.) – sl. gongnanije.

Gâlcă,  s.f. ≈ inflamare a ganglionilor. (fig.) Nod sau porţiune mai îngroşată care apare la firele textile (toarse). – bg. glăki

Gâldău,  s.n. ≈  loc adânc într-o apă curgătoare.

Gâlgâi, vb. ≈  A sorbi o băutură cu înghiţituri mari (şi cu zgomot).

Gâlmă, s.f. ≈ Dâmb, movilă; umflătură, gâlcă. – sl. chl'ŭmŭ.

Gâneaţ, s.n. ≈ Excrement de pasăre. – lat. gallinaceum

Gângăni, vb. ≈ a vorbi nedesluşit.

Gânj, s.n. ≈  Cerc împletit din curpen; (fig.) tăcut.

Gârbiţă, s.f. ≈ Piele care atârnă sub gâtul animalelor.

Gârlici, s.n. ≈ Intrare (strâmtă) într-un beci, într-o pivniţă. – sb. grlič  = gât de sticlă.

Gârniţă, s.f. ≈ Arbore înrudit cu stejarul, cu tulpina dreaptă, a cărei scoarţă are la exterior un strat solzos, cu frunze mari, lungi, fără peţiol (Quercus frainetto).– bg. granica.

Gâţă, s.f. ≈ Cosiţă; panglică sau şiret care se împleteşte la capătul cosiţelor.

Gealău, s.n. ≈ Rindea (mare). – magh. gyaló.

Geambaş, s.m. ≈ Persoană care vinde cai sau mijloceşte vânzarea cailor. – tc. cambaz.

Gelep, s.m. ≈ Negustor oriental din Evul Mediu care cumpăra vite din Ţările Române spre a le vinde la Constantinopol. – tc. celep. .

Gerar, s.m. ≈ Numele popular al lunii ianuarie. – ger.

Ghebă, s.f.  ≈ Manta ţărănească lungă, împodobită cu găitane. – tc. kebe.

Ghelbeţ, adj. ≈ Sălbatic.

Ghelmesit, s.n. ≈  Stofă de mătase sau de atlaz cu ape din Alep. –  tc. germsud.

Ghemotoc, s.n. ≈  Obiect strâns în formă de ghem.

Ghenar, s.m. ≈  Ianuarie.

Gherăni, vb. ≈  A zgâria.

Ghermălău, s.n. ≈ Deal rotund.

Gherme, s.m. ≈ Vierme.

Ghespe, s.f. ≈ Viespe.

Ghidănac, s.n. ≈ Ciocan, toporaş cu coadă de lemn.

Ghindoc, adj. ≈ Pipernicit, mic.

Ghiorţăi, vb. ≈ A chiorăi maţele.

Ghiotură, s.f. ≈ Mulţime, cantitate mare; grămadă. – tc. götürü = în bloc.

Ghişer, s.n. ≈ Cerc de metal sau de nuiele pus la capătul a doi stâlpi la poartă pentru ca animalele să nu poată deschide.

Ghivezie, adj. ≈ Roşu aprins.

Ghizd, s.n. ≈ Împrejmuire care formează îngrăditura unei fântâni de la pământ în sus. – v.sl. gyzda = podoabă.

Ghizdav, adj. ≈ vioi, zburdalnic; frumos. – v.sl. gyzdavŭ.

Ghizdei, s.m. ≈ Plantă perenă de nutreţ, cu frunze trifoliate, cu flori galbene (Lotus corniculatus).

Gioarsă, s.f. ≈ lucru uzat. – ucr. cereslo.

Giricăi, vb. ≈ a imita strigătul păsărelelor. – v.sl. čirikati.

Giubea, s.f. ≈ Haină lungă şi largă din postav fin, adesea căptuşită cu blană, purtată, în trecut, de boieri. – tc. cüppe.

Giuroi, s.n. ≈ Lichid în curgere continuă.

Glagore, s.f. ≈ minte, pricepere. – v.sl. glagolŭ.

Glamnică, s.f. ≈ Şervet răsucit în formă de colac, pe care îl pun femeile pe creştet când duc greutăţi pe cap. – bg. glavnik.

Glămătie, s.f. ≈ Gâlcă, chist, dulie.

Gloabă, s.f. ≈ Cal slab, prăpădit (şi bătrân); mârţoagă; amendă care se aplica cuiva ca urmare a săvârşirii unor delicte sau crime. – sl. globa.

Globi, vb. ≈ A amenda, a aplica cuiva o gloabă; a prăda, a jefui. 

Glod, s.n. ≈ Noroi; loc, teren, drum noroios. – rus. gluda.

Glodar, s.n. ≈  Măr mic.

Glodi, vb. ≈ A freca, a roade, a apăsa (o parte a corpului), producând o senzaţie neplăcută, durere etc. – scr., rus. glodati.

Glojdi, vb. ≈ A mânca.

Goangă, s.f. ≈ insectă, gânganie; (fig.) minciună.

Goga, s.f. ≈ femeie prostănacă; sperietoare pentru copii.

Gogi, vb. ≈ A fi suferind, bolnav (o perioadă mai lungă), fără a prezenta simptome clare şi de obicei fără a cădea la pat; a purta o boală pe picioare timp mai îndelungat.

Gogoloi, s.n. ≈ Mic obiect (maleabil) de formă sferică.

Golgoază, s.f. ≈ Fruct, poamă necoaptă.

Gologan, s.m. ≈ Monedă de aramă (în valoare de 10 bani); (p. gen.)  monedă de mică valoare; ban.

Gongăni, vb. ≈ a gânguri, a scoate sunete abia articulate.

Goni, vb. ≈ a fugări pe cineva; a se împreuna vitele. – v.sl. goniti.

Gorgan, s.n. ≈ Movilă înălţată deasupra unui mormânt străvechi. – rus. kurgan

Gospodar, s.m. ≈ Domnitor. – bg., scr. gospodar.

Goştină, s.f. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Dare care se percepea în oi, porci sau vaci. – et. nec.

Grămătic, s.m. ≈ Secretar sau scriitor într-o cancelarie (domnească sau boierească). – ngr. ghrammatikós.

Grebăn, s.n. ≈ Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât şi spinare; coamă a unui munte. – sl. grebeni = pieptene.

Greblă, s.f. ≈ Unealtă cu ajutorul căreia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se mărunţesc bulgării de pământ, se nivelează solul etc. – bg. greblo.

Grijanie, s.f. ≈ Împărtăşanie.

Grindă, s.f. ≈  Element de construcţie din lemn, cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, folosit de obicei la asigurarea rezistenţei unei construcţii; (fig.) frunte – sl. grenda. („Fată, frământă aluatul până când o curge sudoare din grindă.”- Poenărei).

Grindei, s.n. ≈ Una dintre părţile componente ale plugului cu tracţiune animală, care leagă între ele toate celelalte elemente; grindă mică (fixată la o construcţie de-a curmezişul şi orizontal). – bg. gredel, scr. gredelj.

Gripcă, s.f. ≈ Unealtă care serveşte la curăţarea doagelor (vechi), a grinzilor etc. – bg. ogribka.

Grivă, adj. ≈  Pătat cu alb şi negru. – bg. griv.

Grof, s.m. ≈ Mare latifundiar maghiar (având titlul de conte). – magh. grof.

Grohăi, vb. ≈ (despre porci) a scoate sunete specifice acestora.

Grop, s.n. ≈ Săculeţ cu bani pecetluit, care se expediază prin poştă. – it. groppo.

Grui, s.n. ≈ Pisc sau coastă de deal. – et. nec.

Grumpene, s.f. ≈ cartofi. [var. crumpene] – sb. krumpir.

Guard, s.m. ≈ Soldat sau (p. ext.) ofiţer, agent însărcinat cu paza. – it. guardia.

Gubăvie, s.f. ≈ Slăbiciune; sifilis.

Guguli, vb. ≈ A se răsfăţa, a alinta, a dezmierda, a mângâia. 

Guici, vb. ≈ A guiţa, a gurliţa.

Gurare, s.m. ≈ Porc slab, mâncăcios, dar greu de săturat.

Gurlup, s.f. ≈ Prună verde stricată.

Gustar, s.m. ≈ Numele popular al lunii august. – lat. gustus

Guşter, s.m. ≈ Specie de şopârlă de culoare verde, cu coada lungă, care se hrăneşte cu insecte (Lacerta viridis). – bg., scr. gušter.

H

Haidamac, s.m. ≈ Derbedeu, bătăuş, tâlhar; om zdravăn, vlăjgan, lungan. – tc. haydamak.

Haidoş, adj. ≈ Zdravăn, voinic, chipeş. – et. nec.

Haitic, s.n. ≈ haită de lupi. –  magh. hajtek.

Halcă, s.f. ≈ Bucată mare de carne sau din alt aliment; hartan. – magh. halk.

Halea, adj. ≈  În serviciu, în funcţie, în activitate. – tc. hâljâ.

Hali, vb. ≈ A mânca (repede şi cu lăcomie). – ţig. halo.

Hambaca, s.f. ≈ Încăpăţânare, ambiţionare.

Hambar, s.n. ≈ ladă mare de lemn, în care se păstrează făina, mălaiul sau cerealele. – tc. ambar = magazin, depozit.

Han, s.n. ≈ local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeţii. – tc. han.

Hantilă, s.f. ≈ Casă foarte mare cu acareturi diverse.

Hanţă, s.f. ≈ gură; gură care vorbeşte mult şi fără rost. – ucr. hanca = mârţoagă.

Harac, s.m. ≈ Par lung care serveşte la susţinerea viţei de vie şi a altor plante agăţătoare. – ngr. haráki.

Haraci, s.n. ≈ Tribut anual pe care ţările vasale îl plăteau Imperiului Otoman. – tc. haraç.

Haraiman,  s.n. ≈  gălăgie, tărăboi.

Harbat, adj. ≈ (om) bătătarnic, de iniţiativă.

Harhalie, s.f. ≈ Toană, nebunie.

Hartalâc, s.n. ≈ scandal, ceartă.

Hartapali, vb. ≈ A (se) face bucăţi; a (se) ferfeniţi, a (se) sfâşia, a (se) zdrenţui.

Hartofilax, s.m.≈ Bibliotecar, arhivar, hârţogar. –  ngr. hartofílax

Harţaba, s.f. ≈ Epitet dat unei femei de moravuri uşoare; prostituată.

Harţag, s.n. ≈ Poftă de ceartă (mai adesea însoţită de bătaie). – ung. harcag.

Hatâr, s.n. ≈ Plăcere, poftă, plac. –  tc. hatir

Havaet, s.n. ≈ Contribuţie pe leafă, venit plătit de cei cu funcţii publice. – tc. avaid = venit.

Hădărău, s.n. ≈ Lemnul gros şi mobil al îmblăciului cu care se bat cerealele. – magh. hadaró.

Hăla, pron. ≈ Acela. – lat. illum, illa.

Hălăciucă, s.f. ≈ Pom stufos, cu ramuri mari; (fig.) nepieptănat.

Hălăduitor, s.m. ≈ Locuitor.

Hălpăni, vb. ≈ a mânca repede, cu zgomot, a hălpăi. – bg. hlapam.

Hămuşi, vb. ≈ A tunde oilor lâna dintre picioare, pentru a le putea mulge mai uşor.

Hăndrăni, vb. ≈ a bolborosi.

Hăplan, s.m. ≈ Om mare şi lacom.

Hărăbaie, s.f. ≈ Casă mare. – tc. harabe.

Hărăni, vb. ≈ a se hrăni; a-şi câştiga existenţa.

Hărtăni, vb. ≈ A (se) face bucăţi; a (se) ferfeniţi, a (se) sfâşia, a (se) zdrenţui.

Hăşmandău, s.m. ≈ Om voinic, periculos.

Hăţaş, s.n. ≈ cărare făcută de fiarele sălbatice în pădure.

Hăuli, vb. ≈ A chiui; a răsuna prelung; a hăui, a hui.

Hâldan, s.m. ≈ Cânepă de toamnă, care produce sămânţă.

Hâltâcăi, vb. ≈  A se clătina lichidul în vas.

Hâlţâi, vb. ≈ a scutura.

Hâmb, s.n. ≈ Lucru povârnit, strâmb.

Hâmboacă, s.f. ≈ Femeie urâtă şi lacomă.

Hâră, s.f. ≈ ceartă, gâlceavă. 

Hârb, s.n. ≈ Ciob, spărtură; vas (de bucătărie) vechi, uzat, spart sau de proastă calitate; (p. gen.)  orice lucru lipsit de valoare, vechi, stricat; (fig.) Om bătrân, bolnav, neputincios. – bg. hărbel.

Hârbar, s.m. ≈ Fără căpătâi, hoinar, vagabond.

Hârcă, s.f. ≈ Craniu (de mort); ţeastă; epitet depreciativ dat unei femei bătrâne, urâte şi rele. – ucr. hyrka.

Hârdău, s.n. ≈ Vas făcut din doage de lemn, dintre care două pot fi mai lungi şi găurite, servind ca toarte, întrebuinţat la păstrarea sau la transportarea lichidelor. – magh. hordó.

Hârlav, adj. ≈ Ticălos, stricat; murdar.

Hârlă, s.f. ≈ Scroafă rău hrănită.

Hârşău, s.n. ≈ Hârleţ.

Hârşie,  s.f. ≈ blană de miel cu lâna creaţă şi măruntă, din care se fac căciuli, gulere etc. – magh. hasker

Hârţoagă, s.f. ≈ Hârtie scrisă, document, act (vechi sau fără valoare).– hârtie.

Hâţă, s.f. (depr.) ≈ gloabă, mârţoagă.

Hâţâna, vb. ≈ A scutura puternic; a zgâlţâi; a hâţâi; a (se) legăna, a (se) balansa.

Helgheşă,  s.f. (peiorativ) ≈ doamnă.

Helişveriş, s.n. ≈ vânzare, negoţ, afaceri (reuşite). – tc. alişveriş.

Herghelegiu,  s.m. ≈ păzitorul şi îngrijitorul unei herghelii de cai.

Herţeg, s.m. ≈ Duce, voievod. – germ. Herţog.

Hiară, s.f. ≈ Animal sălbatic mare; bestie. (fig.) Om extrem de rău, de crud, de violent. – lat. fera.

Hihoneală, s.f. ≈ Râs; chicoteală.

Hircov,  s.n. ≈ firul apei, partea de mijloc a râului.

Hire, s.f. ≈ Fire; natură, caracter, fel.

Hirotonisi, vb. ≈ A ridica un diacon la rangul de preot; a hirotoni.– sl. herotonisati.

Hlizi, vb. ≈ a se uita ca prostul. – bg. hlezja se.

Hoagă, s.f. ≈ Râpă, văgăună.

Hoagănă, s.f. ≈ Murdărie, noroi.

Hoagăr, s.m. ≈ Neam străin.

Hoanţă, s.f. ≈ Femeie fără ruşine, care strică liniştea.

Hoaşcă, s.f. ≈ femeie bătrână şi rea. – ucr. hašca = viperă.

Hobaie, s.f. ≈ Râpă.

Hobană, s.f. ≈ Loc adăpostit între două coaste de deal.

Hodaie,  s.f. ≈ cameră; locuinţă izolată de sat. – tc. oda, bg. odaia.

Hodâcăi, vb. ≈ a hâltâcâi, a mişca un lichid într-un recipient.

Hodârnă, s.f. ≈ animal neîngrijit.

Hodini, vb. ≈  A se odihni.

Hodorog, s.m. ≈ bătrân ramolit.

Hogeac, s.n. ≈ coş, horn. – tc. ocak.

Hojmalău, s.m. ≈ om voinic şi înalt.

Holercă, s.f. ≈ rachiu de proastă calitate. – ucr. horilca.

Holie, s.f. ≈ Copil mic; parazit.

Holtei, s.m. ≈ Bărbat necăsătorit; burlac, becher, celibatar; flăcău. – ucr. holtjaj.

Honcăni, vb. ≈ a schiopăta.

Hondroni, vb. ≈ a trăncăni cu voce tare.

Horbotă,  s.f. ≈ dantelă. –  pol. forbot.

Horhol, s.n. ≈ Teren cu vârtoape.

Horholi, vb. ≈ a se surpa (un teren).

Horholină,  s.f. (peior.) ≈  hoinară.

Horhom, s.f. ≈ Bogăţie; îndestulare.

Horhoni, vb. ≈ a râde prosteşte.

Horj,  s.n. ≈  amestec din pământ şi nisip, horjai.

Hornăi, vb. ≈  A sforăi.

Hoştorog, adj. ≈  bătrân ramolit.

Hotac,  s.n. ≈  cuib, sălaş.

Hotarnic,  adj. ≈ Care se referă la hotarele unei moşii. – hotar + suf. -nic.

Hram, s.n. ≈ Patronul unei biserici creştine; (p. ext.) serbarea patronului unei biserici. – sl. hramŭ.

Hrisov, s.n. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Act domnesc care servea ca titlu de proprietate, de privilegiu etc. – ngr. hrisóvuilon = bulă de aur.

Hudubleajă, s.f. ≈ Pasăre mare, răpitoare.

Hududoi, s.n. ≈ Vale strâmtă şi adâncă. – scr. hudoudolje.

Hui, vb. ≈ A răsuna prelung; a vui.

Huidumă, s.f. ≈ Persoană mare şi grasă; matahală.

Huiet, s.n. ≈ Vuiet.

Hulă, s.f. ≈ Ocară, injurie; ponegrire, calomnie; blasfemie. – sl. hula.

Hulubă,  s.f. ≈ fiecare dintre cele două prăjini prinse de crucea căruţei, a trăsurii, între care se înhamă calul. – ucr. holobija.

Humă,  s.f. ≈  Numele popular al argilei întrebuinţate la spoitul caselor. – bg. huma.

Hupi, vb. ≈ A flămânzi; a munci pe rupte.

Hurloi, s.n. ≈ coş primitiv la sobă.

Hurui, vb. ≈ a face zgomot ca acela care se aude când umblă o căruţă.

Huruială, s.f. ≈ porumb, grâu măcinat mare, întrebuinţat ca hrană pentru animale.

Hutupi, vb. ≈  A se opinti; a înfuleca.

Huzmet, s.n. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova)  Dar omagial, plocon; (p. ext.) rang; venitul unor dări, ca vinăriciul, oieritul etc., sau venitul ocnelor şi al vămilor. – tc. hizmet.

 

 

I

Iacacine, pron. ≈ Dracul.

Iască, s.f. ≈ Nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate şi tari, care cresc pe trunchiul arborilor şi care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic (Fomes şi Phellinus). – lat. esca = hrană, medicament.

Iazmă, s.f. ≈ Arătare urâtă şi rea, nălucă, vedenie. (fig.) Persoană slabă, cu înfăţişare respingătoare.

Ibâncă, s.f. ≈ Pătură (care se aşterne pe spinarea cailor).

Iconom, s.m. ≈ Persoană însărcinată cu administrarea unei instituţii.  – ngr. οἰϰόνομος.

Iconostas, s.n. ≈ Catapeteasmă; pupitru pentru icoană. – sl. ikonostasŭ.

Icu, s.n. ≈ Joc de copii cu cinci pietricele, cea mai mare fiind icu.

Icuşar, s.m. ≈ Cercei sau salbă confecţionată din icosari. – ngr. ikosári.

Ie, s.f. ≈ Bluză femeiască caracteristică portului naţional românesc, confecţionată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic şi împodobită la gât, la piept şi la mâneci cu cusături alese, de obicei în motive geometrice, cu fluturi, cu mărgele etc – lat. linea.

Iepe,  s.f. ≈ fiecare dintre cele două scândurele aşezate sub războiul de ţesut, pe care ţesătoarea pune picioarele pentru a schimba iţele. – lat. equa.

Ierarh, s.m. = Arhiereu [var. erarh]. – bg. ierarh.

Iereu, s.m. ≈ Preot.

Ierodiacon, s.m. = Călugăr cu funcţie de diacon. – sl. ijerodijakonŭ.

Ieromonah, s.m. = Călugăr cu funcţie de preot  [var. ermonah]. – sl. ijeromonahŭ.

Iezer, s.n. ≈ Lac adânc (de munte). – sl. jezerŭ.

Ifos, s.n. ≈ Mândrie neîntemeiată; orgoliu, înfumurare. – ngr. ífos.

Igliţă, s.f. ≈ Croşetă; unealtă de metal sau de lemn, de formă alungită şi plată, cu vârful ascuţit şi scobită la ambele capete, pe care se deapănă aţa şi care serveşte la împletirea plaselor, la înnodarea ochiurilor etc. – bg. iglica.

Ilic, s.n. ≈ Pieptar (ţărănesc) fără mâneci, cu revere, încheiat în faţă, confecţionat de obicei din postav roşu sau negru ori din dimie albă (şi împodobită cu găitane). – tc. yelek.

Im, s.n. ≈ Noroi, murdărie. – lat. limus.

Iminei, s.m. ≈ Pantofi cu vârful ascuţit, purtaţi în trecut de ţărani; pantofi de modă turcească, cu căputa înconjurând călcâiul, făcuţi din marochin şi purtaţi odinioară de boieri. – tc. yemeni.

Ingliţă, s.f. ≈  ac cu vârf în formă de cârlig, pentru croşetat.

Inima, vb. ≈ a se întări, a îmbărbăta, a anima, a însufleţi.

Ipac, adv. ≈  De asemenea, aşijderea, tot aşa. – sl. ipakŭ.

Ipingea, s.f. ≈ Manta bărbătească făcută din dimie sau din postav (cu glugă şi împodobită cu găitane), care se purta în trecut. – tc. yapincak.

Iritic, s.m. ≈ Adept, propovăduitor al unei erezii; eretic. – sl. eretikŭ.

Irmologhion sau Catavasier musicesc ≈ carte de ritual bisericesc care cuprinde rugăciunile şi cântările după utrenie şi înainte de liturghie despre coborârea lui Iisus la iad. – gr. catavassis = coborâre.

Ischiuzarlâc, s.n. ≈ Viclenie, şiretenie. – tc. išgüzarlyk.

Iscodi, vb. ≈  A cerceta ceva sau pe cineva cu de-amănuntul (şi în ascuns) pentru a afla un secret.; a spiona; a scorni, a plăsmui. – sl. ischoditi.

Ispaşă, s.f. ≈ Despăgubire, amendă plătită pentru stricăciunile făcute de vitele intrate pe un teren (cultivat) străin; (p. ext.) constatarea la faţa locului a acestor stricăciuni.

Ispravnic, s.m. ≈ Dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târziu) care conducea, ca reprezentant al domnului, un judeţ sau un ţinut. – bg. izpravnik, rus. ispravnik.

Isprăvnicat, s.n. ≈ Cârmuire, prefectură.

Isterisi, vb. ≈ A deposeda, a prăda, a jumuli. – ngr. ὐστερῶ.

Iţari, s.m. ≈ Pantaloni ţărăneşti lungi, strâmţi şi încreţiţi pe picior, confecţionaţi dintr-o ţesătură de bumbac sau de lână, specifici portului popular românesc. – iţă + suf. -ar.

Iţe,  s.f. ≈  dispozitiv format din rame care susţin o serie de fire aşezate vertical, unele lângă altele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală în războiul de ţesut, pentru formarea rostului. – lat. licium.

Iufă, s.f. ≈  Iuţeală, repeziciune; afacere, vânzare.

Iuzbaşă, s.m. ≈ Căpitan al unei companii de o sută de infanterişti. – tc. yüzbaşi.

Ivăr, s.n. ≈ clanţă la uşă, zăvor. – germ. Wirbel.

Iz, s.n. ≈ Miros deosebit, specific, aromă particulară. – magh. iz.

Izână, s.f. ≈ Lipsă de îngrijire, dezinteres.

Izânit, adj. ≈ Neîngrijit, rămas mic.

Izbelişte, s.f. ≈ La voia întâmplării, fără supraveghere. – izbi + suf. -elişte.

Izbrăni, vb. ≈ A împăca, a solda, a lichida, a satisface. – sl. izbrati.

Izbrănire, s.f. ≈ Achitare, clarificare, lămurire, lichidare, limpezire, răfuire. 

Izmeni, vb. ≈ a se purta nenatural; a se fandosi. –  v.sl. izmeniti.

Iznitură, s.f. ≈  Pui de animal slab.

Iznoavă, s.f. ≈ Lucru nou, noutate; născocire; poznă, glumă, ghiduşie; minciună, scornitură. – sl. izŭ nova = din nou.

Izvod, s.n. ≈ Însemnare; registru (de cheltuieli), foaie (de zestre); catalog; document; arhetip. – sl. izvodŭ.

 

 

Î

Îmbăla,  vb. ≈  a folosi cuvinte triviale.

Îmbolmoji, vb. ≈ a înfăşura.

Îmbucătură, s.f. ≈  Înghiţitură.

Îmbuna, vb. ≈  A se îmblânzi, a se linişti.

Împăna, vb. ≈  A umple, a înţesa. – lat. *impinnare.

Împături, vb. ≈  A strânge o pătură, o haină, o pânză, o hârtie etc. prin îndoirea de mai multe ori.

Împăvăina, vb. ≈ a împiedica picioarele (la cai).

Împila, vb. ≈ A asupri, a oprima.

Împlimbat, adj. ≈  Umblat prin lume.

Împlinire,  s.f. ≈ Completare prin adăugire; sporirea moşiilor pe diverse căi: cumpărare, danie, moştenire.

Împofila, vb. ≈ a împila cu funia.

Împogodi,  vb. ≈  a se înţelege cu cineva.

Împopoţona,  vb. ≈  a se găti fără măsură şi fără gust.

Împrânda, vb. ≈  (referitor la gânduri) A tulbura, a amesteca.

Împrejura, vb. ≈ A ocoli de jur împrejur, a cuprinde din toate părţile; a înconjura. – lat. pop. inpergyrare.

Împresura,  vb. ≈  a deposeda pe cineva în mod abuziv. – lat. *impressoriare (< pressorium).

Încailea, adv. ≈ cel puţin.

Încăibăra, vb. ≈ A se încăiera.

Încăţălat, adj. ≈ Pom cu lăstari la rădăcină.

Încârdui, vb. ≈ a se înhăita.

Închegătoare, s.f. ≈ Vas de lemn în care se pune laptele la închegat; budacă.

Închelba, vb. ≈ a înjgheba.

Închinat, adj. ≈  Aparte, isteţ. – lat. inclinare.

Închiondura,  vb. ≈  a se uita la cineva încruntat.

Închistra,  vb. ≈  A încondeia ouă.

Înclinat, adj. ≈ Alăturat, împreunat, însoţit.

Încocleţa, vb. ≈  a se încleşta; a potrivi bine lucrurile.

Înconghila, vb. ≈ a ridica o construcţie.

Încontra, vb. ≈ A se împotrivi, a se opune; (p. ext.) a se lua la harţă, a se ciocni în păreri (cu cineva).

Încotoşmăna, vb. ≈ a se înfofoli.

Încoţopeni, vb. ≈ a fi prins între…

Încropi, vb. ≈  A amesteca apa rece cu caldă; a înjgheba.

Încura,  vb. ≈  a zburda (despre cai); a pune să alerge.

Îndogăţi, vb. ≈ a se înţelege, a duce un trai familial normal.

Îndreptător, adj. ≈   Călăuzitor, îndrumător, povăţuitor, sfătuitor.

Înfofoli, vb. ≈  a se îmbrăca sau a se acoperi cu multe haine groase şi călduroase pentru a se feri de frig.

Îngălat, adj. ≈ Murdar, neîngrijit.

Îngâlvi, vb. ≈  A se sătura.

Îngâtui, vb. ≈ a vorbi încurcat şi repede.

Înghioldi, vb. ≈ a se înghionti.

Înglotat, adj. ≈  Copleşit de…

Înhăimura, vb. ≈ a se încotoşmăna, înfofoli.

Înmurgi, vb. ≈ A se însera.

Întărâta, vb. ≈ a agita, a instiga un grup de oameni, a aţâţa un animal. – lat. interritare.

Întări, vb. ≈ a legaliza o acţiune, un act.

Întoarce, vb. ≈ A castra.

Înţărcat, adj. ≈  Oprit de la supt laptele.

Înţărcătoare,  s.f. ≈  loc de păşune depărtat de stână, unde se ţin izolaţi mieii după ce au fost înţărcaţi.

Înţâvnat, adj. ≈  Supărat.

Înţelenit, adj. ≈ (despre pământ) Întărit, uscat din cauza secetei sau a necultivării.

Învasge,  vb. ≈  a înveli, a acoperi.

Înviestra, vb. ≈ a înzestra.

 

J

Jabiu, s.m. ≈ Muşchi de pădure.

Jagardea, s.f. ≈ (arg.) Om zăpăcit, aiurit.

Jaină, s.f. ≈  Rană vindecată, cicatrice.

Jalap,  s.m. ≈  câine foarte puternic şi rău.

Jalbă, s.f. ≈ Plângere, reclamaţie, făcută în scris. – sl. žalĩba.

Jant, s.n. ≈ Zer untos care se scurge la fabricarea caşcavalului, în urma opăririi caşului cu apă clocotită, constituind materia primă pentru obţinerea untului de caşcaval. – et. nec.

Japca, s.f. ≈ (a lua) cu forţa şi pe nedrept. – bg. žabka = laţ, cursă.

Japie, s.f. ≈  Nuia, joardă.

Japiţă, s.f. ≈  Partea din faţă a unui proţap; femeie de moravuri uşoare. – bg. žapica = broscuţă.

Jartea, s.f. ≈ Jartieră, bantă elastică.

Jărăgai, s.n. ≈  Febră; jigăraie.

Jdreli, vb. ≈  A se jupui pielea.

Jep, s.n. ≈ Murdărie pe pielea omului; jeg, slin.

Jepi, vb. ≈ a lovi pe cineva.

Jertfelnic, s.n. ≈ Masa din altar. – sl. žrŭtvinikŭ.

Jgheab, s.n. ≈ Canal de scurgere pentru apă sau adăpătoare pentru vite. Streaşină. – sl. žlebŭ

Jidov, s.m. ≈ Evreu. – sl. židovinŭ.

Jiganie,  s.f. ≈ animal sălbatic; jivină.

Jigară, s.f. ≈ animal slab, nehrănit.

Jigodie, s.f. ≈ Animal, lighioană, jiganie. – magh. zsigora.

Jilăveaţă, s.f. ≈ Nuia mare, lungă.

Jilip, s.n. ≈ Construcţie în formă de jgheab, făcută din pământ, din bârne, pe versanţii cu pante ale munţilor şi dealurilor, folosită pentru scoaterea, prin alunecare, a buştenilor tăiaţi din pădure. – magh. zsilip.

Jimniţă, s.f. ≈ Magazie pentru păstrarea cerealelor; grânar; hambar. – sl. žitinica.

Jintiţă, s.f. ≈ amestec de urdă şi zer fiert, care se depune la fundul vasului când se prepară urda.

Jioardă, s.f. ≈ nuia lungă, subţire şi flexibilă. – sl. žrŭdi.

Jioarsă, s.f. ≈ Haină uzată; (p. gen.)  obiect uzat. 

Jitar, s.m. ≈ Persoană angajată să păzească semănăturile. – bg., scr. žitar.

Jitniţă,  s.f. ≈  magazie de grâne; hambar. – v.sl. zitinica.

Jivină, s.f. ≈ Animal sălbatic; fiară, dihanie, lighioană, jiganie; (p. gen.) vietate, fiinţă. – bg. živina.

Joimar, s.m. ≈ flăcău neînsurat, leneş.

Joimăriţă,  s.f. ≈ Fiinţă imaginară cu înfăţişare de femeie respingătoare, despre care se credea în popor că pedepseşte, în noaptea care precedă Joia Mare, pe fetele şi femeile tinere leneşe la tors sau la dărăcit. (fig.) Femeie foarte urâtă, care umblă aiurea. – Joi + mare + suf. -iţă.

Jude, s.m. ≈ Demnitar cu atribuţii judecătoreşti şi administrative; stăpân de rumâni; principe, cneaz; ţăran devenit liber după răscumpărarea din rumânie; judecător. – lat. judex, -icis.

Judeci, vb. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) A (se) elibera din rumânie, a (se) transforma în ţăran liber. – judec.

Judeţ, s.m/n. ≈ (În vechea organizare a Ţării Româneşti) Denumire dată cârmuitorului unui oraş; primar; unitate administrativ-teritorială, în România, în componenţa căreia intră mai multe oraşe şi comune. – lat. judicium.

Jug, s.n. ≈ Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele ţări, se fixează de coarnele lor. – lat. jugum

Jugan, s.m. ≈ Armăsar sau taur castrat, folosit la muncă. – et. nec.

Jugăni, vb. ≈ a castra.

Jugănit, adj. ≈  Muncit din greu.

Jughini, vb. ≈ a  se scărpina de murdărie, a se freca de jeg.

Jugui, vb. ≈ A lucra cu vitele înjugate mult timp.

Jujeu, s.n. ≈ jug mic triunghiular de lemn care se pune la gâtul porcilor sau câinilor ciobăneşti. – sb. žežej.

Julearcă, s.f. ≈ haină veche, ponosită.

Juli, vb. ≈  a se zdreli.

Juma(tate),  s.f. ≈ fiecare dintre cele două părţi egale în care se poate împărţi un întreg. – lat. medietas + alb. gjymës.

Jumănărat, adj. ≈ Crescut din aceeaşi tulpină, în formă de gemănare; îngemănat; îndoit.

Junghia, vb. ≈ a înjunghia; a tăia; a simţi dureri în corp.

Junice, s.f. ≈ Viţea, vacă tânără. – lat. iunĭx.

Jupan, s.m. ≈ Titlu dat celor mai de seamă boieri şi dregători; persoană care avea acest titlu. – sl. županŭ.

Jupaniţa, s.f. = Titlu dat, în trecut, soţiei jupanului.

Jupân, s.m. = Titlu de politeţe dat persoanelor care ocupau o anumită demnitate sau funcţie înaltă.

Jupâneasă, s.f. = Soţia unui boier.

Jurat, adj. ≈ Blestemat, afurisit; rău, hain.

Jurător, s.m. ≈ Persoană care jură în calitate de martor în faţa unei instanţe judiciare. – jura + suf. -ător.

Jurebie, s.f. ≈ jurubiţă; legătură făcută din fire textile, reprezentând a şaptea parte dintr-un scul.

Juvini, vb. ≈ a se lovi şi a rămâne cu zgârieturi.

 

 

K

Kir, s.m. ≈ Domn, jupân. [var. chir] – ngr. kír[ios].

 

 

L

Lacom, s.m. ≈  Lăstar de pom care nu face roade.

Lacră, s.f. ≈ sicriu, coşciug; ladă de lemn de dimensiuni mari, ornamentată; polată de gard – bg. rakla.

Laibăr, s.n. ≈ haină ţărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp şi de obicei fără mâneci. – germ. Leibel.

Laie,  s.f. ≈ ceată de ţigani (nomazi). – ucr. laja = haită de câini.

Landră, s.n. ≈ Ceată gălăgioasă; grămadă.

Lanteţ, s.m. ≈ Şipcă groasă de tâmplărie; laţ.

Lapţi, s.m. ≈ Mulsori.

Larmă, s.f. ≈ Zgomot mare; gălăgie. (fig.) Frământare, zbucium. – magh. lárma.

Laviţă, s.f. ≈ Scândură lată fixată pe ţăruşi de-a lungul unui perete în casele ţărăneşti, pe care se stă; bancă fixată afară (la poarta caselor ţărăneşti); scândură pe care se şade în căruţă, în sanie. – bg. lavica.

Lavră, s.f. ≈ Bogăţie, belşug, abundenţă; mănăstire. – sl. lavra.

Laz, s.n. ≈ Teren de curând despădurit, transformat în loc arabil sau în păşune. – ucr. laz.

Lăbărţat, adj. ≈ (despre haină) Care şi-a stricat forma, lărgindu-se prea mult; deformat.

Lăcaş, s.n. ≈ Încăpere, casă; locuinţă. [var. locáş] – magh. lakás.

Lăia, vb. ≈ A se spăla. – lat. lávere.

Lăicer, s.n. ≈ covor ţărănesc de lână care se aşterne pe laviţă sau pe pereţi.

Lălăi, vb. ≈  A cânta.

Lălâie, adj. ≈ bleagă, prostănacă.

Lăptucă, s.f. ≈ Plantă erbacee legumicolă ale cărei frunze (dispuse în formă de rozetă, alcătuind la unele varietăţi o căpăţână) sunt comestibile; salată, marulă (Lactuca sativa). – lat. lactuca.

Lăptuceală, s.f. ≈  Bătaie.

Lăpuş s.m. ≈ Specie de salvie - lăpuşul caprei (Salvia glutinosa). – bg. lopuš.

Lăsa, vb. ≈ A se despărţi.

Lăscaie, s.f. ≈ Monedă de aramă valorând o jumătate de para, care a circulat în Ţările Române în a doua jumătate a sec. XVIII; (p. gen.)  monedă de valoare foarte mică. – ucr. ljackyj.

Lăturaş, s.m. ≈  Cal înhămat în afara hulubelor, la dreapta sau la stânga cailor dintre hulube; lăturalnic.

Lăturoi, s.n. ≈  scândură plană pe o parte şi convexă pe cealaltă, tăiată de la marginea unui buştean. (var.) lătunoi.

Lăzui, vb. ≈ A face laz; a despăduri, a defrişa. – laz.

Lea, s.f. ≈ Lelea.

Leafă, s.f. ≈  Partea scobită a unei linguri; găvan; tăişul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – săs. le(i)fel < germ. Löffel = lingură. Solda mercenarilor. – tc. ulûfe.

Leasă, s.f. ≈ Împletitură de nuiele în formă de grătar, de gard, de coş etc., folosită (singură sau ca element component) în numeroase scopuri practice. – bg. lesa, scr. ljesa.

Leat, s.n/m. ≈ An; contingent; denumire familiară (de adresare) dată unui soldat. – sl. lĕto.

Leci, s.n. ≈ Frecuş; un băţ de lemn cu crăcane, pentru bătut plantele fierte.

Leciui, vb. ≈ a se bălăci.

Lefetenie, s.f. ≈ animal sălbatic.

Legat, adj. ≈  Solid, puternic.

Legumi, vb. ≈ a mânca cumpătat; a ciuguli.

Lemnar, s.m. ≈ dulgher; tâmplar; păduche de lemn.

Leoarcă, adv. ≈ Foarte ud, plin de apă; bleaşcă.

Leordă, s.f. ≈ Scai sălbatic. – „cuvânt de origine dacică”.

Lesne, adv. ≈ uşor, cu uşurinţă; comod. – bg. lesno.

Leşi, s.m. ≈ Vechiul nume al polonezilor.

Leşie, s.f.  ≈  Apă fiartă cu cenuşe.

Levent, s.m. ≈ Marinar turc din marina de război, originar din Levant; (adj.) darnic, generos; voinic, viteaz. – tc. levent.

Liftă, s.f. ≈ păgân.

Lifuroi, s.m. ≈ Copil mic, vioi, iute.

Ligav, adj. ≈ Mofturos la mâncare; plăpând, bolnăvicios. [var.  língav] – bg. ligav, scr. ljigav.

Lihoti,  vb. ≈  a se sfârşi (de oboseală sau de foame).

Limbariţă, s.f. ≈  Poftă de vorbă.

Limbut, adj. ≈ (Om) care vorbeşte mult (şi fără rost); vorbăreţ, guraliv, flecar, locvace. – lat. linguutus.

Limpăi, vb. ≈  A sorbi, a sorbăcăi.

Limpit, s.n. ≈ Linciurit.

Lin (cărător), s.n. ≈ cilindru cu doage (vas-jgheab), aşezat orizontal pe căruţă în care se transportă borhotul pentru fabricarea ţuicii. – ngr. linos.

Linciuri, vb. ≈ a se bălăci; a gusta puţin din orice fel de mâncare.

Lingoare, s.f. ≈ Febră tifoidă. – lat. languor, -oris.

Lipcan, s.m. ≈ Curier oficial (turc sau tătar) care făcea legătura între Ţările Române şi Constantinopol sau în interiorul ţării; curier, ştafetă (călare) în timp de război. – tc. lipkan.

Lipie, s.f. ≈ Pâine rotundă şi plată, puţin crescută, cu coajă multă şi miez puţin. – scr. lepinja.

Lipitură, s.f. ≈ Pământ, lut frământat cu apă care serveşte la lipitul podelei, pereţilor caselor. 

Lipscan, s.m. ≈ Negustor care vindea pe pieţele româneşti mărfuri aduse de la Lipsca. – Lipsca (n. pr. = Leipzig) + suf. -an.

Lişteav, adj. ≈ murdar, mocirlos.

Lişteavă, s.f.  ≈  Apă murdară, tulbure.

Litră,  s.f. ≈ măsură de capacitate sau de greutate egală cu un sfert de litru sau de kilogram; vas care are această capacitate. – ngr. litra.

Litrosi, vb. ≈ a distruge, nimici, potopi, prăpădi, salva, scăpa, sfărâma, zdrobi, zvânta.

Liturghier,  s.n. ≈ Carte cuprinzând rânduiala slujbei liturghiei.– gr. leitos = publică şi ergon = sarcină, prestaţie.

Livadie, s.f. ≈ Suprafaţa de teren plantată cu pomi fructiferi. – bg. livada, ucr. levada.

Livej, s.n.  ≈  Must de mere sau de pere; zeamă de prune după obţinerea ţuicii, care devine oţet.

Loază,  s.f. ≈ om de nimic, secătură.

Logofăt, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc; persoană care deţinea acest titlu; şeful cancelariei domneşti; secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist; vătaf (la o moşie boierească). – ngr. logothétis.

Logofeţel, s.m. ≈ Diminutiv al lui logofăt; grămătic, copist. – logofăt + suf. -el.

Logondă, s.f. ≈ Logodnă. Ceremonie prin care un bărbat şi o femeie se angajează să se căsătorească; legământ solemn, promisiune de căsătorie între logodnici; petrecere organizată cu prilejul acestei ceremonii. – sl. lagodĩnŭ.

Lospă, s.f.  ≈  Spărtură făcută într-un buştean, lozbă.

Lozi, vb. ≈ a aiura, a delira.

Lozneşte, adv. ≈ Câineşte.

Lude, s.f. ≈ Denumire a unităţii de contribuabili în Ţara Românească, alcătuită dintr-un număr variabil de birnici; liude. – bg. lĭude, rus. lĭúdi = oameni, lume.

 

M

Macat, s.n. ≈ cuvertură din lână, de bumbac. – tc. makat.

Madea, s.f. ≈ Problemă, chestiune, afacere; fel, sort, categorie; om neserios. – tc. madde.

Madipolon, s.n. ≈ Pânză albă, deasă şi fină de bumbac, întrebuinţată la confecţionarea rufăriei de pat şi de corp. – fr. madapolam; cf. rus. madepolan.

Mahăr, s.m. ≈ Personaj important, puternic, influent (în domeniul afacerilor, speculaţiilor, relaţiilor). (arg.) Mai-mare, şef. – germ. Macher.

Mahmudea, s.f. ≈ Monedă turcească de aur, care a circulat în trecut şi în Ţările Române şi a cărei valoare a variat după epoci. – tc. mahmudiye.

Mai, s.n. ≈ unealtă în formă de ciocan (de lemn), folosită în dulgherie şi rotărie. – lat. malleus.

Mai va, loc.adv. ≈  La sfântu’ aşteaptă.

Maia, s.n. ≈ Ferment; drojdie; (p. ext.) plămădeală. – tc. maya.

Maje, s.f. ≈ Chintal. – magh. mázsa.

Malac, s. m. ≈  Pui al bivoliţei; epitet depreciativ pentru un om gras, greoi şi leneş. – bg. malak.

Malotea, s.f. ≈ Haină (lungă până la pământ), de obicei căptuşită cu blană (scumpă), având marginile din faţă tivite cu blană, uneori cu guler şi manşete de blană, purtată, în trecut, de femei; un fel de scurteică purtată de ţărani în zilele de sărbătoare. – tc. mallota.

Mameluc, s.m. ≈ Soldat de cavalerie din garda personală a sultanilor din Egipt. (fig.) Om lipsit de personalitate, de păreri proprii. – fr. mamelouk.

Mamudea, s.f. ≈ monedă turcească.

Marafet, s.n. ≈ Moft; naz; lucru mărunt, fleac; meşteşug, dibăcie; iscusinţă, pricepere, măiestrie. – ngr. maraféti.

Maramă, s.f. ≈ Fâşie lungă de voal fin, cu care îşi acoperă capul femeile de la ţară când se îmbracă în costum naţional (lăsând capetele să atârne până aproape de pământ). – tc. mahrama.

Marchidan, s.m. ≈ Negustor (ambulant) de mărunţişuri din trecut. – pol. markietan < rus. markitant.

Marchizet, s.n. ≈  Ţesătură de bumbac, subţire şi transparentă, din care se fac rochii, perdele etc. – germ. Markisette.

Marda, s.f. ≈ Rămăşiţă dintr-o marfă învechită sau degradată, care se vinde sub preţ; vechitură, lucru lipsit de valoare, bun de aruncat. – tc. marda.

Marghiol, adj. ≈ Deştept, isteţ; (p. ext.) şmecher, şiret, ştrengar; uşuratic. – ngr. marghiólos.

Margine, s.f. ≈ Loc unde se termină o suprafaţă; extremitate, capăt al unei suprafeţe. – lat. margo, -inis.

Martalog, s.m. ≈ Slujitor domnesc însărcinat cu paza graniţelor şi cu supravegherea punctelor vamale. – tc. martoloz = marinar creştin de pe Dunăre.

Masă, s.f. ≈ Faţa de masă.

Maslu, s.n. ≈ Slujbă religioasă creştină care se oficiază pentru un om grav bolnav sau la anumite sărbători bisericeşti şi la care se face ungerea cu mir; slujbă bisericească de sfinţire a untdelemnului pentru mir, oficiată în miercurea dinaintea Paştilor. – sl. maslo = ulei.

Mat, s.n. ≈ Crâşmă.

Matale, pron. pers. ≈ dumneata.

Matostat, s.n. ≈ Piatră semipreţioasă de culoare verde. –  ngr. matostátis.

Matracucă, s.f. ≈ Femeie urâtă şi prost îmbrăcată; femeie proastă, bleagă; femeie rea şi vulgară; femeie stricată. – ngr. matrakúka = mandragoră.

Mau ≈ Viaţa, răsuflarea. („I-a luat maul”).

Mazil, s.m. ≈ Domn sau înalt demnitar scos din funcţie; persoană însărcinată cu strângerea birurilor; vătăşel în slujba boierilor, plătit din banii birului. – tc. mazul.

Măcăi,  vb. ≈ A scoate strigătul caracteristic speciei; a face mac-mac, a măcăni. – mac + suf. -ăi.

Mădrăgăli, vb. ≈ a coase fără pricepere.

Mădular, s.n. ≈ Fiecare dintre membrele unei fiinţe; membru al unei societăţi, al unei asociaţii etc.; element al unui grup. – lat. medullaris.

Măgar, s.m. ≈ Grindă la acoperiş.

Măgădan, s.m. ≈ vlăjgan.

Măgură, s.f. ≈ Deal mare izolat (tăiat de ape); movilă; pădure (situată pe un loc înalt). – alb. magulë.

Mălaiu,  s n. ≈ turtă (aliment preparat din făină de porumb, dospit şi copt în cuptor).

Mălăi,  vb. ≈  a trăncăni vrute şi nevrute.

Măligă, s.f. ≈ formă derivată din cuvântul mămăligă.

Mămular, s.m. ≈ Negustor (ambulant) de mărunţişuri. – tc. mamul.

Mărghilă, s.f. ≈ Loc mlăştinos; mocirlă, baltă. – et. nec. 

Măritat, adj. ≈  Bărbat se stabileşte prin căsătorie în casa soţiei. 

Măros, adj. ≈ plin de el, mândru.

Mărţişor, s.m. ≈ Numele popular al lunii martie. – marţ + suf. -işor.

Mătanie, s.f. ≈ Plecăciune adâncă în semn de respect; temenea, ploconeală – sl. metanija.

Mătăhar, s.m. ≈  Negustor.

Mătăhălos, adj. ≈ Mare şi greoi (ca o matahală); diform.

Mătărângă, s.f. ≈ Jurubiţă, pârghie, scul.

Mătăuz, s.n. ≈ Mănunchi de busuioc, cu care preotul stropeşte cu agheasmă; sfeştoc, pămătuf; beţigaş la capătul căruia se află un ghemotoc de cârpe sau de câlţi şi care are diverse întrebuinţări.

Mătrăşi, vb. ≈ a se termina, a nu mai rămâne nimic.

Măţăgaie, s.f.  ≈  Maţe.

Mâitoare, s.f. ≈ mâncare făcută din smântână cu mălai fiartă până scade.

Mâlci, vb. ≈  A tăcea, a amuţi. – sl. mlŭčati.

Mâna, vb. ≈ A îndemna la mers. – lat. minari = a ameninţa.

Mâncătură, s.f. ≈ Sifilis.

Mândălac, s.n. ≈ Nod în papură.

Mânecar, s.n. ≈ haină ţărănească scurtă, de stofă, de blană sau de pânză, cu sau fără mâneci.

Mânjală,  s.f. ≈ amestec de lut şi de baligă, cu care se ung casele ţărăneşti de lemn înainte de a se tencui şi vărui; (fig.) delăsare.

Mântuire, s.f. ≈ Acţiunea de a (se) mântui şi rezultatul ei; mântuinţă, salvare.

Mânz, s.m. ≈ Puiul (de sex masculin al) iepei. (fam.) Epitet dat unui copil sau unui tânăr (zburdalnic, plin de vioiciune). – alb. mës.

Mânzare, s.f. ≈ Oaie cu lapte.

Mânzăli, vb. ≈  A murdări.

Mânzărar, s.m. ≈ cioban care păzeşte mânzările; loc sau despărţitură din strungă unde stau mânzările.

Mânzi, vb. ≈ A monta (la cabaline).

Mârlănie, s.f.  ≈  Grosolănie.

Mârli, vb. ≈ a se împreuna, a se împerechea (numai despre oi şi capre).

Mârtan, s.m. ≈ Motan, cotoi.

Mecet, s.n. ≈ Casă de cult pentru religia musulmană; moschee mică; cimitir turcesc. – bg., rus. mecet, tc. mesçit.

Medelnicer, s.m. ≈ Titlu dat în Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova, boierului care turna domnului apă ca să se spele pe mâini, punea sarea şi servea bucatele; boier care avea acest titlu. – medelniţă + suf. -er.

Medregăleală, s.f. ≈ Lucrare făcută cu migală.

Megieş, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Ţăran liber, stăpân de pământ. – magh. megyés.

Mejdină, s.f.  ≈  Hotar.

Meleştergură, s.f. ≈ Cârpă de vase, otreapă.

Melic, s.n. ≈ nărav, obicei rău.

Meliţă, s.f. ≈ unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cânepă şi de in pentru a se alege fuiorul. – bg. melica.

Menzilhanea, s.f. ≈  Casa poştii.  – tc. menzilhane.

Mercat, s.n. ≈ Bâlci.

Merchez, s.n. ≈ Tâlc (ascuns) al unui lucru; taină, rost, semnificaţie. (fam.) Şmecherie, şiretlic, truc. – tc. merkez.

Mereduci, vb. ≈  A lega strâns.

Meredui, vb. ≈ A amorţi, a înţepeni. – magh. meredni = a amorţi.

Meremetisi, vb. ≈ A repara; a reface; a restaura; (fam.) A pune în ordine; a aranja, a dichisi. – ngr. emeremétisa.

Meriu, adj. ≈ Nepriceput, neîndemănatic.

Mertic, s.n. ≈   tain, măsură pentru cereale, egală cu aproximativ una-două ocale. – magh. mérték.

Meş, s.n. ≈ Spărtură în băţul de alun folosit la ştergerea coşurilor.

Metahirisi, vb. ≈ A folosi, a utiliza; a obişnui, a practica (un obicei); a dori, a pofti; a exercita, a practica (o meserie, un negoţ etc.). – ngr. métahirísomai.

Metoh, s.n. ≈ Mănăstire mică dependentă de alta mai mare; metoc. – v.sl. metohŭ, ngr. metóhi.

Mezat, s.n. ≈ Vânzare publică (a bunurilor unui datornic); licitaţie. – tc. mezat.

Mia, mială,  s.f. ≈ Noaten care suge la oaie; arşic de miel.

Mied, s.n. ≈ Hidromel. – sl. medŭ.

Miercan, s.m. ≈ Nume de bou  născut miercurea. 

Mierli, vb. ≈  A muri. – ţig. merau.

Migonoşi, vb. ≈ a migăli.

Milă, s.f. ≈ Sentiment de înţelegere şi de compasiune faţă de suferinţa sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare, dar. –  sl. milŭ.

Milcoşiţă, adj. ≈  Linguşitoare.

Minajală,  s.f. ≈ căutare, cercetare.

Mindir, s.n. ≈ Saltea umplută cu paie; plapumă; cuvertură; haină scurtă de iarnă, în portul popular, cu mâneci, vătuită şi trasă la maşină. – tc. minder.

Minei, s.n. ≈ Carte bisericească ortodoxă în care sunt indicate, pe luni şi pe zile, slujbele religioase. – sl. mineĩ.

Mintean, s.n. ≈ haină ţărănească de dimie (împodobită cu găitane), purtată de bărbaţi. – tc. mintan.

Mioncăni, vb. ≈  A vorbi cu glas stins.

Miorar, s.m. ≈ Cioban care îngrijeşte mioarele şi miorii.

Mirean, s.m. ≈ (Persoană) care nu aparţine clerului; laic. – sl. mirjaninŭ.

Mireaz, s.n. ≈ Moştenire.

Miţe,  s.f. ≈ fire din blana unor animale, care au crescut mai lungi, formând un cârlionţ; smoc de păr sau de lână.

Miţui, vb. ≈  a tunde un miel, o oaie etc. de miţe.

Mizdrea, s.f. ≈ Cuţitoaie.

Mizdreală,  s.f. ≈ locul descojit de pe un pom.

Mizdri, vb. ≈ a roade coaja de pe pomi.

Mizdrigăli, vb. ≈  A râcâi.

Mlacă,  s.f. ≈ Mlaştină, smârc. – bg., scr. mlaka

Moacă,  s.f. ≈  bâtă ciobănească, ciomag; (fig.) om prost.

Moalfă, adj. ≈ Îngălată, leneşă.

Moare,  s.f. ≈ Apă cu sare sau cu oţet (folosită la conservarea legumelor); lichid acru în care se ţin ori s-au ţinut murături; zeamă de varză – lat. moria.

Mocan, s.m. ≈ Locuitor (român) din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei); cioban din regiunile muntoase.

Mocirlit, adj. ≈  Murdărit de pământ; amestecat cu apă şi bălegar.

Mocofan, s.m. ≈ Om prost, bleg;  bădăran, mojic.

Mofluz, adj. ≈ (Om) înşelat, păgubit; (p. ext.) (om) nemulţumit, dezamăgit, blazat. – tc. müflüz.

Mogâldeaţă, s.f. ≈ Fiinţă sau lucru care apare neconturat, neclar din cauza ceţii, a întunericului sau a depărtării; om mic de statură.

Mohoreală, s.f. ≈ Starea omului mohorât; posomoreală, tristeţe. – mohorî + suf. -eală.

Molfăi, vb. ≈  A mesteca un aliment cu greutate, a morfoli.

Molfoteală, s.f. ≈ Molfoleală, deprinderea de a mânca lent.

Molitvă, s.f. ≈ (În ritualul bisericii ortodoxe) Rugăciune (citită de preot pentru iertarea păcatelor, în împrejurări speciale). – sl. molitva.

Molitvelnic, s.n. ≈ Carte de ritual în biserica ortodoxă cuprinzând rânduiala aşa-numitelor 7 taine. – sl. molitvinikŭ.

Momâie, s.f. ≈ fiinţă urâtă; sperietoare pentru păsări şi animale sălbatice.

Momârlan, adj. ≈ nesimţit, nătărău, momilan.

Momoroadă,  s.f. ≈ căpiţă de fân udă.

Monah, s.m. = Călugăr. – sl. monahŭ, ngr. monahós.

Monahie, s.f. = Călugăriţă. – sl. monahija, ngr. monahi.

Morânci, vb. ≈ a lucra din greu, a frământa, a pisa.

Mormoni, vb. ≈  A bombăni.

Mostofâlcă, s.f. ≈ Gâlcă, umflătură; ghemotoc (de cârpe).

Moş, s.m. ≈ Ascendent (mai îndepărtat), înaintaş, strămoş. – moaşă (derivat regresiv).

Moşi, vb. ≈ a da ajutorul necesar unei femei la naştere; a se mocăi.

Moşmoande, s.f.  ≈  Farmece.

Moşmondi, vb. ≈  A lucra încet.

Moşnean, s.m. ≈ Ţăran liber, posesor al unei proprietăţi de pământ. – moşan + suf. –ean.

Moştean, s.m. ≈ moşnean; ţăran liber, posesor în devălmăşie al unei proprietăţi de pământ moştenite de la un străbun comun.

Moticuţă,  s.f. ≈  legăturică cu diverse obiecte mici.

Motoflete, s.m. ≈ Om neîndemânatic, moale, prost, nătâng.

Motolog, adj. ≈ Om greoi la minte; tont, prost.

Motroşi, vb. ≈  A migăli.

Moţ, s.n. ≈ Părul copilului pe care îl taie naşul.

Moţăi, vb. ≈  A picoti de somn, a dormita.

Mozac, adj ≈ Tăcut, ascuns, mocnit, misterios.

Mozoli, vb. ≈ a spăla de mântuială rufele. – ucr. mozoljuvaty.

Mrejui,  vb. ≈  a împrejmui; a urzi un plan necurat.

Mucenici, s.m. ≈ Colăcei (împletiţi în formă de 8) preparaţi din aluat copt sau fiert, cu nuci şi cu zahăr sau cu miere, care se mănâncă în ziua de 9 martie. – rus. mučnik = plăcintă de secară.

Muchia, vb. ≈ a tivi.

Muiercea, s.m. ≈  Bărbat care se amestecă în treburile femeieşti.

Muietoare,  s.f. ≈  baltă în care se moaie cânepa; topilă.

Muligai, s.m. ≈ Om moale, lipsit de ambiţie.

Mumbaşir, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Slujbaş însărcinat cu încasări şi cu execuţii fiscale. [var.  bumbaşír]. – tc. mübaşir.

Murătură, s.f. ≈ Legumă sau fruct fermentat, conservate în saramură sau în oţet. – mura + suf. -ătură.

Murea, s.f. ≈ Vestă din postav de culoare închisă purtată de oamenii în vârstă.

Murg,  s.m. ≈  cal cu părul negru-roşcat, castaniu închis.

Muruială, s.f. ≈ Lut sau alt material cu care se muruieşte un perete, pardoseala etc.

Muscal, s.m. ≈  Birjar (de origine rusă). – rus., ucr., pol. moskal.

Musculeţ, s.m. ≈ Păr cu pere mici, negre.

Muscură, s.f. ≈ Oaie cu pete negre pe bot.

Musteală, s.f.  ≈ Puroi.

Muşiţă, s.f. ≈ Nume dat îngrămădirii de insecte care se formează în jurul butoaielor cu vin, al vaselor de oţet sau al fructelor în fermentaţie; mucegai; umezeală. – bg. mušica.

Muşteriu, s.m. ≈ Cumpărător, client. – tc. müşteri.

Muştiuc, s.n. ≈ Piesă de metal sau de lemn căptuşită cu tablă şi montată la capătul de presare al preselor folosite la fasonarea cărămizilor, a ţiglelor etc. – germ. Mundstück.

Muştrului, vb. ≈  A certa.

Mutulică, s.m. ≈  Mutălău, om tăcut, prostuţ, bleg.

Muzgoare,  s.f. (depr.) ≈  copil mic, murdar.

 

N

Nacealnic, s.m. ≈ Şef al unui serviciu sau al unei instituţii (civile, militare sau religioase); conducător; (p. ext.) comandant. – rus. nacealnik.

Nagodă,  s.f. ≈  fiinţă sau lucru ciudat; copil neascultător.

Naht, s.n. ≈ În numerar, peşin. – ngr. náhti.

Naiba,  s.f. ≈ dracul, diavolul.

Namestie, s.f. ≈ Clădire cu toate dependinţele ei; dependinţă, acaret. – sl. namĕstije.

Namilă, s.f.  ≈  Fiinţă mare, matahală.

Nanie, s.f. ≈  Belea.

Nansuc, s.n. ≈ Ţesătură foarte subţire de bumbac sau de mătase. – fr. nansouk.

Naos, s.n. ≈ Partea bisericii cuprinsă între altar şi pronaos; încăperea centrală a unui templu. – ngr. naos.

Nart, s.n. ≈ Sumă de bani fixată în trecut de autorităţi ca limită maximă a impozitului pe produse, pe vite etc.; normă de muncă pe care ţăranii clăcăşi erau obligaţi să o realizeze într-o zi pe moşia boierului. – tc. nark.

Nasol adj. ≈ (arg.) (Om) urât sau ridicol, urât, uzat; caraghios. – ţig. nasvalo = bolnav.

Natra, s.f. ≈  partea urzelii dintre iţe şi sulul dinapoi.

Naţii, s.f. ≈ Animale, păsări greu de controlat. (la Cicăneşti).

Nazuri, s.n.  ≈  Mofturi.

Năbădăios, adj. ≈  Neastâmpărat.

Năboi, vb. ≈  A se revărsa apele unui râu.

Năcăfală, s.f. ≈ Necaz, neajuns; belea, pacoste. – tc. nafaka. 

Năcrit, adj. ≈  Amărât.

Nădragi,  s.m ≈ pantaloni. – sl. nadragy.

Năgăbui, adj. ≈ Care încurcă lucrurile; prost, nătâng. 

Nămaie, s.f. ≈ Vită cornută. 

Năndraş, s.m. ≈ Băiat ştrengar, flăcău.

Năpăstuire, s.f. ≈ Asuprire, împilare; calomnie, defăimare, ponegrire.

Năpârstoc, s.m. ≈ Copil mic; om neputincios. – bg. naprăstok.

Năplăială, s.f. ≈ arşiţă, caniculă, dogoreală, fierbinţeală, friguri, năbuşeală, năduf, năduşeală, pârjol, pojar, temperatură, toropeală, zăduf, zăpuşeală. 

Năpristan, adv. ≈ Îndată, numaidecât; fără întârziere.–  sl. neprĕstanĩno

Năprui, adj. ≈ (Om) prost, idiot.

Nărod, s.m. ≈ tont, prost.

Năsadă,  s.f. ≈ snopi de cereale desfăcuţi şi împrăştiaţi pe arie pentru a fi treieraţi (cu vitele); opritoare de lemn în calea apei curgătoare.

Năsărâmbă, s.f. ≈ greşeală făcută fără intenţie.

Năsotea, s.m. ≈  Persoană cu nas foarte mare.

Năstav, s.n. ≈ Îndemn, imbold; aptitudine, talent. – v.sl. nastavŭ = îndrumare.

Năstavnic, s.m. ≈ Conducător, administrator (al unei biserici sau al unei mănăstiri). – v.sl. nastavĩnikŭ.

Năstrapă, s.f. ≈ Vas (de băut); cană; potir, cupă. – bg. năstrap, scr. nastrap.

Nătântol, adj. ≈ nătâng.

Năuc, adj. (adesea substantivat) ≈ Ameţit, buimăcit (din cauza unei emoţii puternice, a unei dureri, a unui zgomot etc.); dezorientat, zăpăcit, buimac, uluit, năucit; prost, nepriceput. – sl. neukŭ.

Năvădi, vb. ≈ (la războiul de ţesut) A trece firele urzelii prin iţe şi spată, în ordinea cerută de modelul ţesăturii. – sl. navoditi.

Năvârcă, s.m. ≈ termen depreciativ dat unui om iute, repezit.

Năvleg, adj. ≈ (om) prost, bleg; idiot, nevleg.

Nea, s.m. abr. ≈ Nenea.

Neam, s.n. ≈ Rând de oameni din aceeaşi generaţie; generaţie.

Neam, adv. ≈ deloc. – magh. nem.

Neberez, s.m. ≈ Om prost.

Nedajnic, s.m. ≈   Om scutit de impozit.

Neder, s.m. ≈  Om nătâng; om zăpăcit, nebun.

Nefer, s.m. ≈ Soldat din vechea armată turcă; soldat pământean din corpul arnăuţilor; soldat care făcea parte dintr-o poteră, poteraş. – tc. nefer.

Neghiob,  adj. ≈ nătărău, nerod.

Neleapcă, s.f. ≈  Vacă tânără, viţică; fată măritată prea tânără.

Nembea, s.m. ≈ Dracul, necuratul.

Nepipăit, adj. ≈  Nou.

Nepravilnic, adj. ≈ Care nu se află în conformitate cu pravila; nelegal. – sl. pravilĩnik.

Neprea, s.m. ≈ Piază-rea; necuratul, diavolul. 

Neprestan, adv. ≈ Curând, devreme, grabnic, imediat, iute.

Nevolnic, s.m. ≈  (Om) care este lipsit de putere fizică, de forţă; (om) slab, neputincios; (p. ext.) (om) incapabil, neajutorat; supus; iobag, şerb. – sl. nevolĩnŭ.

Nisiparniţă, s.f. ≈  Peşte mic, lunguieţ.

Nisipit, adj. ≈ Ramolit, împrăştiat.

Niţel, adv. ≈  Puţin.

Nizam, s.m. ≈ Soldat turc în termen. – tc. nizam.

Noatin(ă), s.m./f. ≈ Miel/mioară de la înţărcat până la doi ani.

Nojiţă, s.f. ≈ Cureluşă sau şiret cu care se leagă opincile de picior. – bg. nojiţă.

Nun, s.m. ≈  Naş.

Nuşcui, s.m. ≈ Dracul.

 

O

Obadă,  s.f. ≈  fiecare dintre bucăţile de lemn încovoiat care, împreunate, alcătuiesc partea circulară a unei roţi de lemn (peste care se montează şina). – v.sl.  obedŭ.

Obajdie, s.f. ≈ Loc mare, teren întins.

Obârşie, s.f. ≈ Punct de plecare, început, origine; locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială); locul de unde începe să se formeze albia unui râu; izvor; culme, muchie, vârf. – sl. obrŭšije.

Obiele,  s.f. ≈ bucăţi de pânză sau de postav, cu care ţăranii îşi înfăşoară laba piciorului, în loc de ciorap. – bg. obijalo.

Obinzea, s.f. ≈  Motiv floral la cămaşa cu şabac; obezincă.

Oblastie,  s.f. ≈  Guvernare, administraţie; regiune stăpânită.

Oblăduire,  s.f. ≈ Organ de conducere, autoritate (de stat), stăpânire. – vb. oblădui.

Oblicări, vb. ≈ a deretica, a gospodări.

Oblici, vb. ≈ a descoperi, a prinde de veste.

Obloji, vb. ≈  A pansa rana.

Oblu, adj., adv. ≈ care se prezintă ca o linie dreaptă; fără cotituri, drept.

Obor, s.n. ≈ Loc (împrejmuit) unde se ţine un târg de vite, de fân, de lemne; împrejmuire pentru vite; ţarc, ocol, staul. – bg., scr. obor.

Obraz, s.n. ≈ Rang, condiţie, stare socială. – sl. obrazŭ.

Obrinti, vb. ≈ A se inflama, a se umfla (din cauza unei infecţii, a frigului etc.). – sl. obŭjentriti.

Obroci, vb. ≈ A ului, a ameţi, a zăpăci, a fermeca; a opri de la carne, vin, tutun pe cineva; a prezice.

Obşte, s.f. ≈ Colectivitate, comunitate, populaţie, popor; comunitate a călugărilor de la o mănăstire; formă de organizare socială specifică orânduirii feudale, care face legătura între aceasta şi orânduirile anterioare şi care se caracterizează prin munca în comun şi prin îmbinarea proprietăţii private cu cea colectivă. – sl. obĩštije.

Oca, s.f. ≈ Veche unitate de măsură pentru capacităţi şi greutăţi, egală cu circa un litru (sau un kilogram) şi un sfert; vasul cu care se măsoară. – tc. okka.

Ocărî, vb. ≈  A certa.

Ocârmuire, s.f. ≈ Cârmuire, conducere, guvernare; administrare.

Ocheţ, s.m. ≈ Bulboană; vârtej de apă [var. ochieţ].

Ochioreală, s.f. ≈ Loc adânc într-o apă curgătoare; vârtej.

Ochios, adj. ≈  Cu ochi mari, frumoşi.

Ocină, s.f. ≈ bucată de pământ moştenită; moştenire, proprietate. – v.sl. otičina.

Ocol, s.n. ≈ Curte, ogradă. – rus. okol.

Ocolniţă, s.f. ≈ Hartă topografică având indicate hotarele şi cuprinsul unei moşii; cadastru.

Octoih, s.n. ≈ Carte bisericească destinată cultului ortodox în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate succesiv pe opt glasuri). – sl. octoihŭ < gr. oktoihos = opt tonuri.

Odagiu, s.m. ≈  Servitor, odăiaş; slugă la cioban.

Odaie, s.f. ≈ Colibă servind de adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; otac. – tc. oda, bg. odaia.

Odalâc, s.n. ≈ Târlă de vite. – tc. oda.

Odihnit, adj. ≈ Liniştit, calm; mulţumit, satisfăcut. [var. hodinít, odinit] – vb. odihni.

Odos, s.m. ≈ Numele a două specii de plante erbacee din familia gramineelor, asemănătoare cu ovăzul, răspândite în culturi ca buruiană (Avena factua şi stigosa). – magh. vadósz.

Oem, s.n. ≈ Cantitate procentuală de făină sau de grăunţe reţinute ca plată la moară, la treierat etc. [var.  oiem, oim, uium.] – megl. uiem, sl. uimati = a reţine.

Ofis, s.n. ≈ Decret domnesc. – rus.  ofisŭ < fr. office.

Ofrandă, s.f. ≈ Jertfă adusă unei divinităţi; prinos; dar făcut bisericii; dar oferit unei persoane în semn de devotament, de respect, de recunoştinţă; omagiu. – fr. offrande.

Oftică, s.f. ≈ Tuberculoză pulmonară; ftizie. – ngr. óhtikas.

Ogârjit, adj. ≈ pipernicit, sfrijit.

Ogoi, vb. ≈  A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) domoli, a (se) calma. – scr. ugojiti.

Ogradă, s.f. ≈ Curte, bătătură; grădină cu pomi fructiferi; livadă. – sl. ograda.

Ogrinji, s.m. ≈ Resturi de paie, de fân etc. nemâncate de vite; cotoare, tulpini ale plantelor de nutreţ. – scr. ogrizine.

Ohabă, s.f. ≈ Moşie (ereditară) inalienabilă, scutită de impozite şi de prestaţii; denumire a imunităţii boiereşti şi mănăstireşti în Evul Mediu, în Ţara Românească. – sl. ohaba.

Ohabnic, adj. ≈ Care nu poate fi înstrăinat; inalienabil, de veci; scutit de impozite şi de prestaţii. – sl. ohabĩnŭ.

Ojiji, vb. ≈  A începe să se usuce.

Ojoc, s.n. ≈ Băţ (cu o cârpă udă la un capăt) folosit pentru a curăţa cuptorul de spuză, pentru a mişca jarul etc. – magh. azsag.

Olac, s.m./n. ≈ Curier special (călare) care ducea veşti sau corespondenţă în ţară şi peste hotare; sol, ştafetă, mesager; serviciu de transport pentru călători şi pentru corespondenţă, folosit înainte de introducerea căilor ferate; poştă. – tc. ulak.

Olat, s.n. ≈ Provincie, regiune, ţinut, teritoriu; (p. ext.) împrejurime, parte (a locului); moşie.

Olăcărie, s.f. ≈ Oraţie de nuntă; ducerea cu caii a ordinelor domneşti.

Oleacă, adv. ≈ Puţin, niţel. – ngr. oligháki.

Olicăi, vb. ≈ a se văita.

Olog, s.m. ≈  Şchiop. – alb. ulok.

Omeag,  s.m. ≈ plantă (Aconiturn napellus); cucută.

Opaiţ, s.n. ≈ Lampă mică, primitivă, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus într-un recipient umplut cu seu, ulei sau untură.

Opăci, vb. ≈ a se prosti, a se zăpăci. – sb. opačiti.

Opăcinaş, s.m. ≈ Vâslaş. – opacină + suf. -aş.

Oplean, s.n. ≈ Fiecare dintre cele două lemne transversale care leagă şi fixează tălpile saniei; slai. – bg. opljan.

Oploşi, vb. ≈ a se pripăşi.

Opreală, s.f. ≈ Arest, închisoare.

Orar, s.n. ≈ Veşmânt bisericesc în formă de fâşie lungă şi îngustă de lână, de mătase sau de bumbac, purtat pe umăr de diacon în timpul slujbei religioase. – sl. orarĩ < lat. orarium.

Oraţie, s.f. ≈ urare în versuri pe care colăcerii o adresează mirilor la nuntă.

Orătanie, s.f. ≈ Pasăre de curte. 

Orânduială, s.f. ≈ Hotărâre, dispoziţie, ordin; (concret) act care conţine o hotărâre. – orândui + suf. -eală.

Orbăcăi, vb. ≈ A umbla pipăind, a bâjbăi. – v.sl. *o-brŭkati.

Orgeac, s.n. ≈ arbagic.

Ormotit, adj. ≈ Somnoros, netrezit bine din somn.

Osie, s.f. ≈ ax terminat la cele două capete cu fusuri, pe care sunt montate roţile unui vehicul. – v.sl. osi.

Osistie, s.f. ≈  Cârd de copii.

Oslonog, s.m. ≈ Om bătrân şi fără putere.

Ostoi, vb. ≈  a se domoli, a se potoli, a se linişti.

Ostreţ, s.n. ≈ Fiecare dintre şipcile din care se fac garduri sau diferite îngrădituri; (p. ext.) îngrăditură, gard. – bg. ostreţ.

Oşiştie, s.f. ≈ Om de nimic, secătură; lacom; (la pl.) copii mulţi şi gălăgioşi.

Ot, prep. ≈ (Înv., sec. XVI–XIX; termen de cancelarie, fără circulaţie reală). –  sl. otŭ.

Otaştină, s.f. ≈ Dijmă pe vii; reprezintă 1/5 din recoltă şi se plătea în general în natură; taxă plătită proprietarului unei vii luate în arendă. – sb. otiština = must (Tiktin).

Otavă, s.f. ≈ Iarbă care creşte în acelaşi an, după ce câmpul a fost cosit sau păşunat; (p. ext.) loc unde creşte această iarbă. – bg., scr. otava.

Otâncea, s.f. ≈ Legătură între jug şi proţap pentru a face ca boul mai puternic să tragă o greutate mai mare.

Otânci, vb. ≈ A uşura, a da la o parte; a voma. 

Otânji, vb. ≈ A lovi tare pe cineva; a bate. 

Otcă, s.f. ≈ Ţuică slabă, care curge la sfârşit din cazan.

Otic, s.n. ≈ Lopăţică cu care se curăţă de pământ brăzdarul şi cormana plugului. – scr. otik.

Oticni, vb. ≈  A voma.

Otnoşenie, s.f. ≈ Raport, comunicat, adresă oficială. – rus. otnoşenie.

Otova, adv. ≈  La fel, rotund.

Otreapă,  s.f. ≈ (fig.) om de nimic, fără caracter.

Oţâră, adv. ≈  puţin.

Ozâcă ≈ (propoziţie contrasă): „O zis că”… (la Piatra !).

 

 

P

Paceaură, s.f. ≈ Cârpă (de şters praful, de spălat vasele, podelele etc.). (fam.) Epitet depreciativ dat unei femei uşuratice, proaste, urâte, murdare, rele etc. – tc. paçavra.

Pachea, vb. ≈ a lovi.

Pachionc, adj. ≈ Saşiu.

Padină, s.f. ≈ Loc aproape plan sau uşor scobit, de obicei în vârful unui deal sau al unui munte. – bg. padina.

Pafniţă, s.f. ≈ Femeie care fumează, leneşă şi bârfitoare.

Paharnic, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Titlu dat boierului de la curtea domnilor români care avea grijă de băutura domnului, iar, în împrejurări deosebite sau la sărbători, îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită; boier care avea acest titlu; cel care toarnă băutura în pahare la diferite ocazii. – pahar + suf. -nic.

Pahonţ, s.n. ≈ Soldat cărăuş din armata rusă; epitet depreciativ pentru o persoană grosolană, necioplită sau murdară. – rus. pehotineţ = infanterist.

Paică, adv. ≈  Parcă.

Palancă, s.f. ≈ Palisadă; nume dat unor construcţii rudimentare, folosite ca gard, ca adăpost pentru animale etc. – tc., pol. palanka, magh. palánk.

Palangă, adv. ≈  Culcat de vânt; trântit la pământ, întins.

Palavatic, adj. ≈ Persoană care vorbeşte anapoda, fără rost;

palavragiu. – bg.  palav = neastâmpărat.

Pală, s.f. ≈  Adunătură de fân pentru luat cu furca; manifestare de nebunie.

Paliu, adj. ≈  Rătăcit la minte.

Palmă, s.f. ≈ O suprafaţă (mică) de pământ cultivabil.– lat. palma.

Paluga, interj. ≈ Înainte ! (la corhănitori).

Pan, s.m. ≈ Denumire dată (în Evul Mediu) nobililor polonezi sau marilor boieri români; persoană care purta acest titlu. – pol. pan.

Panachidă, s.f. ≈  Tăbliţă sau placă de metal, de piatră sau de lemn, folosită în trecut de şcolari pentru a învăţa să scrie. – bg. panakída.

Panacoadă, s.f. ≈ Unealtă cu ajutorul căreia se pune pâinea în cuptor.

Panacodar, s.m. ≈ Muncitorul care mânuieşte panacoada.

Panc, adj. ≈ aiurit, zăpăcit.

Pandalii, s.f. pl. ≈ toane; crize de nervi. – ngr. pantolmia.

Pangar, s.n. ≈ Masă pe care se vând lumânările în biserică. – ngr. pangári.

Panihidă, s.f. ≈ Parastas făcut după 40 de zile de la moartea cuiva; parte a prohodului care se cântă la scoaterea mortului din casă. – sl. panahida < gr. panyhides = priveghiu.

Pantahuză, s.f. ≈ listă de subscripţie pentru strângerea banilor destinaţi construirii sau reparării unor biserici. – ngr. pantahusa.

Papainoage, s.n. ≈  Picioroange, catalige. – scr. panoga.

Paparudă, s.f. ≈ Fată sau femeie care, în vreme de secetă, îşi înfăşoară corpul (gol) în verdeaţă, cântă şi dansează pe uliţe şi invocă ploaia. Jocul şi ritualul paparudelor. (În superstiţii) Personaj mitologic, închipuit ca o femeie îmbrăcată în zdrenţe, care aduce ploaia. (fig.) Femeie îmbrăcată ridicol sau fardată excesiv; (p. gen.)  persoană caraghioasă. – bg. peperuda.

Paporniţă, s.f. ≈ Coş împletit din papură. 

Para, s.f. ≈ Monedă divizionară egală cu a suta parte dintr-un leu vechi; mică monedă turcească de argint care a circulat şi în Ţările Române; (astăzi) ban de valoare mică. – tc. para.

Paraclis, s.n. ≈ Carte bisericească ce cuprinde slujba religioasă de laudă şi de invocare a Fecioarei Maria sau a unui sfânt. – sl. paraklisŭ.

Paracliser, s.m. ≈ Persoană însărcinată cu paza unei biserici, îndeplinind şi unele servicii la oficierea cultului; ţârcovnic. – paraclis + suf. -er.

Paradi, vb. ≈  A distruge.

Parapon, s.n. ≈ Supărare; tristeţe; necaz, ciudă. – ngr. paráponon.

Paraschivenie, s.f. ≈  Năzbâtie, drăcie.

Parda, interj. ≈ Fereşte ! (la corhănitori).

Pardaf, s.n. ≈  Ceartă, scandal.

Parlagea, s.f. ≈  Roşie mică; pătlăgea.

Parlagiu, s.m. ≈ Măcelar care taie vitele de consum la abator. – tc. parlaci.

Parpăr ≈ Dare pe buţile de vin.

Parşiv, adj. ≈  Ticălos, mârşav.

Parucic, s.m. ≈ Ofiţer rus; locotenent.

Patalama, s.f. ≈ Certificat de studii; diplomă. – tc. batalama.

Patarama, s.f. ≈ păţanie; întâmplare neplăcută.

Patentar, s.m. ≈  Meseriaş obligat să plătească la stat o anumită dare (patentă).

Pateric, s.n. ≈ Colecţie de povestiri din viaţa vechilor călugări socotiţi de biserică în rândul sfinţilor. – sl. paterikŭ.

Patrafir, s.n. ≈ Epitrafil.

Patrumistru, s.n. ≈ Durata de timp egală cu patru luni.

Paţachină, s.f. ≈ femeie vulgară.

Păcăni, vb. ≈ A produce un zgomot scurt, repetat şi sacadat; a ţăcăni, a pocni.

Păfăni, vb. ≈  A fuma.

Păhui, adj. ≈ Năuc, aiurit, zăpăcit; prost. 

Păiugi, vb. ≈  A proteja un copil.

Pălan, s.n. ≈ gard de scânduri groase ori de pari groşi; acoperiş improvizat lângă târla oilor unde dorm ciobanii.

Pălădui,  vb. ≈ A locui sau a trăi undeva.

Pălăvrăgi, vb. ≈  A flecări, a vorbi vrute şi nevrute.

Pălimar, s.n. ≈ Stâlp de pridvor sau de prispă, care susţine streaşina acoperişului; împrejmuire de scânduri la prispa unei case ţărăneşti, la un balcon, la un pod etc.; parmaclâc, balustradă (la un balcon).

Pălmaş, s.m. ≈ Ţăran sărac, fără vite de muncă şi fără inventar agricol, care îşi câştiga existenţa muncind cu braţele la alţii.– palmă + suf. -aş.

Pălugă,  s.f. (depr.) ≈  om înalt, deşirat.

Păncănit, adj. ≈  Zăpăcit.

Pănură,  s.f. ≈ aba; dimie.

Păpăradă, s.f. ≈ mâncare din mălai, lapte, ou şi grăsime.

Păpuşare, s.n. ≈  Tipare pentru brânză.

Păpuşă, s.f. ≈  Grupare de zece vierbe (30 de fire).

Părlej, s.n. ≈ Venit, avere, prilej.

Părpăr, s.n. = Dare pe buţile de vin şi putinile cu struguri. – gr. bizantin hypérpyron = monedă bizantină de aur.

Părugean, s.m. ≈ Par mare şi gros.

Păruşcă, s.f. ≈ iarbă de munte, mică şi aspră.

Păsat, s.n. ≈ Boabe de porumb sau de alte cereale, pisate sau măcinate mare, fierte, care se mănâncă cu lapte, cu unt şi brânză.  – lat. pinsatum.

Păstorire, s.f. ≈ (fig.) Conducere, ocârmuire (religioasă). – vb. păstori.

Păştoi, s.n. ≈ Încartiruire, găzduire.

Pătlăgea, s.f. ≈ Roşie, tomată (Lycopersicum esculentum) – tc. patlıcan.

Pătul, s.n. ≈ hambar pentru cereale; claie din coceni de porumb.

Pătul, s.m. ≈ Specie de măr cu fructele galbene-verzui (cu pete roşii). – germ. Batullen[apfel], Batullen[baum].

Păuji, vb. ≈ A purta de grijă; a îngriji bine;  a-şi asigura, a-ţi agonisi cele necesare; a se chivernisi.

Păuşi, s.m. ≈ Două sau mai multe beţe articulate şi puse pe vârful căpiţelor, pentru ca vântul să nu ducă fânul.

Pâci, s.m. ≈ Ţap (de prăsilă); (fig.) tânăr uşuratic.

Pâhar, adj. ≈  Leneş.

Pâhav, adj. ≈ ofilit, pălit, moale.

Pâlit, adj. ≈  (Fruct) copt înainte de vreme.

Pângări,  vb. ≈  a necinsti, a spurca.

Pâră, s.f. ≈ Plângere făcută împotriva cuiva; reclamaţie; acuzaţie, învinuire; denunţ; calomnie, defăimare; bârfeală.

Pârcălab, s.m. ≈ Titlu dat în Evul Mediu, în Ţările Române, persoanelor însărcinate cu conducerea unui judeţ, a unui ţinut, a unei cetăţi, având atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti; persoană care purta acest titlu; administrator al satelor boiereşti şi mănăstireşti; primar; strângător de biruri, perceptor rural. – magh. porkoláb.

Pârci, s.n. ≈ Limbă îngustă de pământ care a rămas nearată între brazde; clin; boală de piele la animale.

Pârgar, s.m. = (În Evul Mediu, în organizarea administrativă a Ţărilor Române) Membru în sfatul administrativ al unui oraş sau al unui târg (compus din şase până la 12 persoane); vătăşel la primărie. – magh. polgár.

Pârleaz, s.n. ≈ Trecătoare îngustă peste un gard făcută din una sau mai multe scânduri (ca nişte trepte) care se sprijină, la extremităţi, pe câte un ţăruş bătut în pământ. – bg., scr. prelaz.

Pârléj, s.n. ≈ Iuţeală (reg.; în loc. adv.) cu pârlej = foarte repede.

Pârnaie, s.f. ≈ oală mare de pământ pentru gătit; închisoare.

Pârţotină, s.f. ≈ Cocotă, curvă, prostituată, târfă.

Pâşpâi, vb. ≈ A culege ceva pe sărite.

Pearcă, s.f. ≈ Pălărie deformată, pleoştită.

Pecete, s.f. ≈ Sigiliu; (p. ext.) ştampilă. – sl. pečatĩ.

Pecetlui, vb. ≈ A pune, a aplica o pecete; a sigila; a autentifica, a confirma documente, scrisori etc. prin aplicarea unei peceţi.  – sl. pečatĩlĕti, magh. pecsételni.

Pecia, vb. ≈ A tranşa carnea animalelor tăiate.

Pecie, s.f. ≈ carne macră, secţionată pe lungime. – magh. pecsenye.

Pecingine, s.f. ≈ Nume popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupţii cu băşicuţe, care, uscându-se, lasă nişte pete scorţoase ce produc mâncărimi; (p. gen.)  eczemă. – lat. petigo, -ginis.

Pelagră, s.f. ≈ Boală provocată de lipsa din alimentaţie a unor vitamine şi proteine, care se manifestă prin inflamaţia pielii, plăgi pe corp, tulburări gastrice şi nervoase etc. – fr. pellagre.

Peleacă, s.f. ≈ Prăjină lungă şi subţire; vleştie.

Peleş, s.n. ≈ Ciucure, canaf; îndoitura de sus a pantalonilor ţărăneşti, prin care se introduce brăcinarul. – sb. peleš = moţ.

Penticostar, s.n. ≈ Carte bisericească cuprinzând ritualul slujbelor dintre Paşti şi prima duminică după Rusalii. – ngr. pentikostárion.

Perilipsis, s.m. ≈ Pricepere, iscusinţă; rezumat, prescurtare. – ngr. περίληψις.

Perpeleală, s.f. ≈ Acţiunea de a frige/pârli.

Perper, s.m. ≈ Monedă bizantină de aur, care a circulat (bătută cu stemă proprie) şi în Ţările Române, în sec. XIV-XV. – ngr. ipérpiron.

Peritare,  s.n. ≈  covoare ţărăneşti aşezate pe pereţi; perietare.

Periusie, s.f. ≈ Avere, avut, avuţie, bogăţie, bun, mijloace, moştenire, situaţie, stare.

Perpelit, adj. ≈  Fript parţial.

Peşchir, s.n. ≈ Prosop, ştergar; şervet. – tc. peşkir.

Peşin, adv. ≈ În numerar, cu plata pe loc; îndată, imediat, numaidecât. – tc. peşin = cu banii daţi pe loc.

Peteucă, s.f. ≈ Bâtă mare; gânj.

Petrecanie, s.f. ≈ Moarte; petrecere, chef.

Piastru, s.m. ≈ Monedă (turcească) de argint, a cărei valoare a variat în decursul timpului şi care a circulat şi în Ţările Române. – germ. Piaster, fr. piastre.

Picătură, s.f. ≈ Părticică sferică desprinsă dintr-o masă de lichid, formată prin condensarea unui gaz etc.; pic, strop; (p. ext.) cantitate mică dintr-un lichid; streaşină.

Pichet, s.n. ≈ Subunitate însărcinată cu asigurarea securităţii trupelor aflate în marş;  subunitate însărcinată în trecut cu paza unui sector al frontierei. – fr. piquet, germ. Pikett, rus. piket.

Picioici,  s.f. ≈ cartofi. – magh. pytyoka.

Picni, vb. ≈ a înţepa cu vorba pe cineva; a începe o boală. – sb. piknuti.

Pielm, s.n. ≈ Făină de grâu, de porumb etc. (de cea mai bună calitate).

Pielos, adj. ≈ (Om) care rabdă mult; răbdător.

Piert, adj. ≈ Pierdut.

Pieziş, s.n. ≈  Curmeziş.

Pigăli, vb. ≈  A lucra cu minuţiozitate.

Piguli, vb. ≈ A ciuguli; a lua câte puţin (dintr-un aliment); a lucra cu migală la ceva; a migăli.

Pil, s.n. ≈ Bici cu coada scurtă făcută din cureluşe împletite.

Pilug,  s.n. ≈ pisălog.

Pingi, vb. ≈ a pingeli; a pune sau a face să pună pingele la o încălţăminte.

Pintenog, adj. ≈ (despre animale) Cu pete de altă culoare (de obicei albe) în partea inferioară a picioarelor; (despre păsări) pintenat. – sl. pontonogŭ.

Pionc, s.m. ≈ Om care nu aude bine.

Pipotos, adj. (despre oameni) ≈ care se înfurie repede, nervos; care este duşmănos, răzbunător, ranchiunos; care este arţăgos, ţâfnos; care este înfumurat, fudul; întreprinzător, iute, inimos.

Pircoteală, s.f. ≈ moţăială.

Pirostrie, s.f. ≈ Ustensilă de gospodărie făcută dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se pun căldarea, ceaunul sau oala la foc; cunună care se pune pe capetele mirilor în timpul oficierii căsătoriei religioase; cununie. – ngr. pirostiá, bg. pirostija.

Pisanie, s.f. ≈ Inscripţie sculptată în piatră, în metal, pictată etc. pe morminte, la intrarea într-o biserică, într-o clădire etc., cuprinzând o invocaţie religioasă, numele ctitorului, motivarea zidirii sau date asupra monumentului respectiv. – sl. pisanije.

Pisălogi, vb. ≈  A bate la cap.

Pisc, s.n. ≈  Defecţiune la pânză.

Piscoaie, s.f. ≈ fluier de soc sau de salcie; deschizătură prin care curge făina la moară.

Pisoc, s.m. ≈ Motan; prund.

Pistoseală, s.f. ≈  Terciuială.

Pitac, s.m. ≈ Monedă austriacă de argint sau de aramă, care a circulat în sec. XVIII şi în Ţările Române; ban de valoare mică; poruncă scrisă, ordonanţă. – rus. piatak.

Pitar, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţările Române) Titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a curţii domneşti (şi a oştirii) şi cu supravegherea brutarilor domneşti; boier care avea acest titlu. – pită + suf. -ar.

Pitoi, s.n. ≈ Augmentativ al lui pită = pâine. – pită + suf. -oi.

Pitula, vb. ≈ A (se) piti, a se ascunde.

Piţigăia, vb. ≈ A-şi subţia, a-şi ascuţi vocea.

Piuă, s.f. ≈ Instalaţie sau maşină folosită pentru împâslirea ţesăturilor de lână prin frecarea şi presarea lor între doi cilindri rotitori şi prin lovirea lor cu ciocane de lemn într-un mediu cald şi umed; vas de lemn, de metal sau de piatră de diverse forme şi mărimi, cu pereţii şi cu fundul gros, în care se pisează diverse substanţe sau corpuri solide. – lat. *pilla.

Plai, s.n. ≈ Versant al unui munte sau al unui deal; creastă, culme, vârf al unui munte sau al unui deal; regiune de munte sau de deal aproape plană, acoperită în general cu păşuni; drum (sau cărare) care face legătura între poala şi creasta unui munte; potecă; subîmpărţire administrativă a judeţelor şi a ţinuturilor (mai ales a celor de munte) în Evul Mediu, în Ţara Românească; plasă. – et. nec.

Plaivas, s.n. ≈ Creion.

Plasă, s.f. ≈ Parte dintr-o moşie în Evul Mediu, în Ţara Românească, cuvenită unui proprietar; subdiviziune a unui judeţ, în vechea împărţire administrativă a ţării; ocol.–  sl. plasa.

Plavie, s.f. ≈ Insuliţă plutitoare (sau fixată la malul apei) formată din stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori etc. intrate în putrefacţie şi amestecate cu nămol. – sl. plavĩ.

Plăieş, s.m. ≈ (În Evul Mediu) Locuitor de la graniţă însărcinat cu paza frontierei ţării în părţile de munte; grănicer, străjer; locuitor de la munte; muntean. – plai + suf. -aş.

Plăstinos, adj. ≈  Neted, întins.

Pleaftură, s.f. ≈ Unealtă cu care fierarul stropeşte cu apă cărbunii, ca să domolească focul.

Pleasnă, s.f. ≈ Zgomot produs de plesnirea biciului; lovitură, plesnitură de bici.

Pleaşcă, s.f. ≈ Pălărie veche, uzată; baftă, noroc.

Pleată, s.f. ≈ Împletitură groasă de lână pe care o pun femeile sub cartonul văliturii ca să-l ţină vertical; mănunchi de fuior.

Plecătoare, s.f. ≈ oaie de lapte; oaie care a fătat şi are lapte.

Plesneală, s.f. ≈  Întâmplare. („Din plesneală”).

Pleteră, s.f. ≈ Împletitură de nuiele; numărul de nuiele cu care se lucrează atunci când se execută împletitura de nuiele.

Pletură, s.f. ≈ Funie rezultată din împletirea în trei a cozilor de ceapă sau de usturoi. – gr. plethore < plethein = a fi plin.

Plimbă, s.f.  ≈  Poliţa de sub streaşină, la sală.

Pliroforie, s.f. ≈ Informaţie, lămurire, desluşire. – ngr. pliroforía.

Plocad, s.n. ≈ Ţesătură de casă, miţoasă, făcută din lână în război şi dată în vâltoare.

Plocon, s.n. ≈ Dar omagial intrând în obligaţiile vasalilor către Poartă sau ale supuşilor către curtea domnească sau către stăpânul moşiei; dar, cadou. – sl. poklonŭ.

Ploscar, s.m. ≈ Persoană care lucrează sau vinde ploşti; (în orânduirea feudală a Ţărilor Române) ajutor de paharnic; cupar; par cu care se cară grămezi de fân pentru a se face o căpiţă.

Ploscă, s.f. ≈ Vas de lemn, de lut ars, de metal sau de piele, cu capacitate mică, rotund şi turtit, cu gâtul scurt şi strâmt, în care se ţine băutură şi care se poartă atârnat de o curea, la nunţi. – bg. ploska.

Ploşpană, s.f. ≈ Poală de haină.

Plotog, s.n. ≈ Bucată de piele cu care se cârpeşte încălţămintea; petic. – bg., scr. podlog.

Plotogar, s.m.  ≈  Om de nimic.

Plotojit, adj. ≈ cârpit.

Plută, s.f. ≈ Specie de plop ale cărui ramuri cresc aproape de la baza trunchiului, dând coroanei o formă de piramidă lungă şi îngustă; plutaş (Populus pyramidalis). – scr. plut.

Poală, s.f. ≈  Partea de jos a fotei sau a iei.

Poară, s.f. ≈ Ceartă, vrajbă, gâlceavă. – sl. pora.

Pobrejenie, s.f. ≈ Sărbătoarea numită şi Schimbarea la faţă (6 august). – sl. Prĭeobrajeniĭe.

Pocă, s.f. ≈ arac (pentru fasole); pocie.

Pocâlti, vb. ≈ a slăbi foarte mult. – v.sl. poklati = a ucide.

Pocânzei, s.m. ≈ tineri din alaiul miresei la o nuntă ţărănească.

Poci, vb. ≈  A sluţi.

Pocinog, s.n. ≈ Întâmplare neplăcută; bucluc, belea; boroboaţă. – sl. počinŭkŭ.

Pocitanie, s.f. ≈ Fiinţă diformă, slută, hidoasă, desfigurată; pocitură, sluţenie, monstru; bazaconie, ciudăţenie.

Pocrov, s.n. ≈ Pătură utilizată ca aşternut în trăsură.

Podidi, vb. ≈ (despre râs şi, mai ales, despre plâns) A cuprinde (pe cineva) cu putere, năvalnic; a năpădi.

Podină, s.f. ≈  Pardoseală din scânduri într-o casă, la pod.

Podişcă, s.f. ≈ Podeţ, punte peste ape.

Podul oraşului, s.n. ≈ Pavaj.

Podval, s.n. ≈ postament din lemn pentru aşezatul butiei sub acoperişul şopronului. – sb. podval.

Podvoadă, s.f. ≈ Serviciu feudal, obligaţie de a transporta gratuit bunurile domneşti; transport. – sl. podŭvoda.

Poftori, vb. ≈ A pofti, a dori ceva (cuiva); a ruga pe cineva (ceva). – sl. povŭtoriti.

Pogodi, vb. ≈ a se gândi, a chibzui. – sb. pogoditi.

Pogrebanie, s.f. ≈ Înmormântare; slujba şi ceremonia religioasă a înmormântării. [var. pogribánie] – sl. pogrebanije.

Pohtă, s.f. ≈ Poftă.

Poiată,  s.f. ≈ odaie la câmp, făcută din nuiele şi acoperită cu ogrinji; şopron.

Pojarnic, s.m. ≈ Pompier. – rus. pojarnik.

Pol, s.m. ≈ Monedă de metal sau de hârtie valorând 20 de lei. – rus. polu.

Polată, s.f. ≈ Încăpere mică pe lângă o casă ţărănească, servind ca magazie pentru unelte şi obiecte de gospodărie; streaşină.– bg. polata.

Polc, s.n. ≈ Unitate militară în Ţările Române, la sfârşitul Evului Mediu, corespunzătoare regimentului. – ucr., rus. polk.

Polcovnic, s.m. ≈ Comandant al unui polc; grad militar corespunzător colonelului; comandant al unei formaţii militare de pază a ordinii publice. – ucr., rus. polkovnic.

Poleajen, s.n. ≈ Loc şes la marginea unei păduri sau a unui deal; pantă lungă a unui drum.

Polejnic, adj. ≈ (despre terenuri) Întins, plan, neted, şes. –  sb. poležati = a sta culcat câtva timp.

Polfăi, vb. ≈  A mânca cu gingiile.

Politie, s.f. ≈ Activitate, practică politică, afaceri politice; oraş. – ngr. politía.

Politefsit, adj. ≈ Politicos, cuviincios. – ngr. politefome.

Polmon, s.n. ≈  săliţă lipită cu pământ dispusă în faţa casei.

Polog, s.n. ≈ o brazdă de fân cosit. – bg. polog.

Poluvină, s.f. ≈ Măsură de capacitate egală cu o jumătate de vadră.

Pomenit, adj. ≈ Moştenit.

Pomneaţă, s.f. ≈ fâşie de pânză albă, cu un ban legat la un capăt şi cu o lumânare la celălalt, care se pune în mâna mortului sau se dă de pomană după înmormântare.

Pomni, vb. ≈ a pocni, a plesni.

Pomojnic, s.m. ≈ Funcţionar administrativ din trecut care conducea o plasă.–  rus. pomoştnik.

Pomost, s.n. ≈ Strat de pământ, pentru pardoseala caselor ţărăneşti; pământ frământat pentru lipit pereţii caselor ţărăneşti; pomosteală. Loc pe care se construieşte o casă, vatra casei (cu ieşire la drum). Avere formată din pământurile arabile cultivate; suprafaţă întinsă de pământ cu pomet.

Pomosteală, s.f. ≈ pardoseala de lut a unei odăi.

Ponciş, adv. ≈ chiorâş, cruciş.

Ponov, s.n. ≈ Porumbişte, bucate recoltate de pe câmp.

Pont, s.n. ≈ Aluzie răutăcioasă, ironie, împunsătură. – magh. pont.

Pontaş, s.m. ≈ Ţăran sărac care presta un anumit număr de zile de muncă pentru un moşier în schimbul folosirii unei parcele de pământ; clăcaş.

Ponturi, vb. ≈ A glumi.

Pop, s.m. ≈ Stâlp, bârnă, par, prăjină etc. având diverse întrebuinţări, mai ales ca element de susţinere sau de sprijin.

Poponete, s.n. ≈ Feştilă sau fitil de opaiţ; poponeţ; colăcel din aluat dospit de pâine, care se împarte copiilor de pomană. – sb. poponac, ucr. oponeţ.

Popri, vb. ≈  A confisca, a împiedica, a interzice, a opri; a aresta. – sl. poprĕti.

Portar, s.m. ≈ Boier însărcinat cu paza curţii domneşti (şi cu alte treburi de protocol, administrative etc.).

Portărel, s.m. ≈ Funcţionar însărcinat cu executarea unei sentinţe judecătoreşti. – portar + suf. -el.

Posădar, s.m. ≈ Primar.

Poslujnic, s.m. ≈ Posluşnic; servitor mănăstiresc ori boieresc scutit de bir. – v.sl.  po-slušĭnikŭ = ascultător.

Posluşanie, s.f. ≈ Ascultare, învoială, slujbă.

Pospai, s.n. ≈ lucru făcut de mântuială.

Postavă,  s.f. ≈ albie servind la frământatul aluatului, la spălatul rufelor etc.; lada în care curge făina la moară. – sb. postava.

Postelnic, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Titlu dat unui mare boier, membru al sfatului domnesc, care avea în grijă camera de dormit a domnului şi organiza audienţele la domn; boier care avea acest titlu. – sl. posteĩlnikŭ.

Postomol, adv. ≈ grămadă.

Poşidic, s.n. ≈ (Colectiv) Mulţime, droaie, gloată de copii; (p. ext.) mulţime de animale mici. (fam.) s.m. Epitet dat tinerilor, copiilor sau oamenilor mici de statură. – magh. posadék.

Poşircă, s.f. ≈ băutură alcoolică slabă, de proastă calitate.

Potâng, s.n. ≈ Lanţ, curea etc. care leagă plugul de grindei. – scr. poteg, magh. pating.

Potcă, s.f. ≈ Încurcătură, necaz, belea; vrajbă, ceartă. – sl. potŭka. Potecaş, s.m. ≈ Ostaş din armata neregulată a Ţării Româneşti, însărcinat cu paza drumurilor de munte şi a graniţelor dinspre Ardeal şi Moldova; grănicer, plăieş, pichetaş. – potecă + suf. -aş.

Poteră, s.f. ≈ Ceată, grup de oameni (în special arnăuţi) înarmaţi, care aveau misiunea de a urmări şi de a prinde pe răufăcători şi pe haiduci. – bg. potera.

Potinteu, s.n. ≈ Lemn scurt, fix, care depărtează cormana de coarnele plugului;  lemn care sprijină alt lemn; proptea; (adv.) drept, nemişcat, neclintit; dârz.

Potir, s.n. ≈ Pahar de aur sau de argint, cu picior, în care se păstrează cuminecătura la biserică. – sl. potirĩ.

Potmol, s.n. ≈ Nămol.

Potroacă, s.f. ≈ mâncare foarte sărată. – rus. potroh.

Povară, s.f. ≈ Greutate (mare) pe care cineva o are de cărat; sarcină, încărcătură. (fig.) Suferinţă fizică sau morală; chin, apăsare, trudă, zbucium. Veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 100-125 de ocale, folosită la evaluarea cantităţii mărfurilor. – sl. podŭvora = targă.

Povară de cal ≈ Încărcătură egală cu 125 kg, atât cât poate duce un cal.

Povarnă, s.f. ≈ instalaţie pentru fabricat ţuica. – v.sl. povarinja.

Povăli, vb. ≈ A preface, a transforma.

Povârnit, adj. ≈ Care este aplecat, înclinat; care este situat în pantă sau formează o pantă.

Pozânar, s.n. ≈ Un fel de pungă interioară cusută la haine, în care se ţin lucruri mărunte; buzunar.

Praftură, s.f. ≈ Praftoriţă; unealtă cu ajutorul căreia se stropeşte apă pe focul fierarului.

Prajilă, s.f. ≈  Mâncare cu lapte acru şi mălai.

Praporgic, s.m. ≈ Sublocotenent în vechea armată rusă. – rus. praporşcik.

Pravăţ, s.n. ≈ Ţel, ţintă, scop; călăuză, ghid. – bg. pravec, sb. pravac.

Pravilă, s.f. ≈ Lege (sau corp de legi), dispoziţie, regulament, hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc); obicei, tradiţie, datină. – sl. pravilo.

Pravoslavnic, adj./s.m. ≈ Care aparţine religiei ortodoxe, ortodox; (persoană) care aderă la credinţa ortodoxă; om credincios, smerit. – sl. pravoslavĩnŭ.

Praznic, s.n. ≈ Sărbătoare bisericească. – sl. prazdinikŭ.

Prădalică, s.f. ≈ Bun funciar trecut în stăpânirea domniei în momentul stingerii descendenţei masculine a proprietarului; dreptul domniei de a lua pe seama sa averea celor morţi fără urmaşi de sex masculin. – sl. prădalica.

Prădalnic, adj. ≈ Care are caracter de jaf; care deposedează pentru a se îmbogăţi. – pradă + suf. -alnic.

Prăjină, s.f. ≈ Veche unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu circa 5-7 metri; veche unitate de măsură pentru suprafeţe, egală cu circa 180-210 metri pătraţi.

Prăsea, s.f. ≈ Fiecare dintre cele două părţi de metal, de os, de lemn etc. care acoperă mânerul unui cuţit, al unui briceag, al unui pumnal etc.; (p. ext.) mâner.

Prăşcău, s.n. ≈ Strat subţire de zăpadă.

Prândză, s.f. ≈  pomană pentru mort.

Prâsnel,  s.n. ≈ vârf conic de lemn fixat la capătul de jos al fusului de tors, care face ca acesta să se învârtească mai uşor; partea inferioară a fusului morii; jucărie pentru copii. – bg. prasten.

Preapodobna, adj. ≈ Calificativ dat sfintei Paraschiva – preacuvioasa.

Predică, s.f. ≈ Cuvântare rostită de un cleric în biserică, în care se explică şi se comentează un text biblic şi se dau credincioşilor îndrumări morale; omilie; (p. gen.)  expunere cu conţinut moralizator.

Preducea, s.f. ≈ Unealtă de făcut găuri în pielea tăbăcită; gaură făcută cu această unealtă. – bg. prĕdupčja = a perfora.

Preduf, s.n. ≈  gaură mică pentru aerisirea butoiului. – sl. produfŭ.

Pregeta, vb. ≈ A sta pe gânduri înainte de a face ceva; a şovăi, a ezita, a se codi; (p. ext.) a întârzia, a zăbovi, a se lenevi, a sta inactiv. – lat. *prigitare.

Prepeleac, s.m. ≈ Par cu crăcane scurte, înfipt în pământ, în care se pun, la ţară, oalele spălate ca să se scurgă sau de care se atârnă diferite obiecte.

Prepeliţă,  s.f. ≈  piesă din angrenajul morii.

Prepestenie, s.f. ≈ Prăpastie.

Prepune, vb. ≈ A bănui pe cineva, a suspecta; a presupune ceva; a propune într-o funcţie. – lat. praeponere.

Prestegală, adv. ≈ Grămadă, rostogol.

Presucea, s.f. ≈ Bucată de lemn prevăzută cu un cârlig metalic, care ajută la împletirea nojiţelor pentru opinci.

Presusvia, s.f. =  Cancelarie, cameră de primit.

Pretenderisi, vb. ≈ A pretinde, a afirma.

Prezbiter, s.m. ≈ Preot. – lat. lit. prezbyter.

Prezbiteră, s.f. = Preoteasă; soţie de preot. – gr. presvitera.

Priboi, s.n. ≈ Unealtă de oţel în formă de bară, cu un capăt conic, care serveşte, de obicei, la perforarea sau la lărgirea găurilor materialelor metalice; dorn. – sb. priboj.

Pricoapsă, s.f. ≈ Ispravă, treabă.

Prididi, vb. ≈ a răzbi cu munca. – v.sl. prĕdati.

Pridvor, s.n. ≈ Galerie exterioară deschisă sau închisă, cu acoperişul sprijinit de stâlpi, aşezată în partea din faţă a unei clădiri sau de jur împrejurul ei; cerdac; încăpere de la intrarea unei biserici, care precedă pronaosul; prima încăpere (de trecere) în unele case ţărăneşti: tindă. – sl. pritvorŭ.

Prier, s.m. ≈ Numele popular al lunii aprilie. – lat. aprilis.

Prigori, vb. ≈  A dogori focul; a se perpeli.

Primit, adj. ≈ nebun.

Pripas, s.n. ≈ Pui de animal domestic; despăgubire plătită pentru o vită care a produs stricăciuni în semănături străine. – sl. pripasŭ.

Priseacă,  s.f. ≈  loc unde se cresc albine, unde sunt aşezaţi stupii; stupină; poieniţă în pădure rezultată din tăierea masivă a copacilor.  – ucr. pasika.

Prislop, s.n. ≈ Pas în formă de şa, situat la înălţime. – et. nec. 

Pristăvi, vb. ≈ A muri. – sl. prĕstaviti sen.

Pristos, s.n. ≈ Teren folosit în devălmăşie. – ngr. perissós.

Pritoci, vb. ≈ A turna vinul dintr-un butoi în altul, după fermentaţie, pentru a-l limpezi (prin separarea de drojdia care s-a aşezat la fund). – bg. pretoča, scr. pretočiti.

Privată, s.f. ≈ Closet, toaletă.

Priveghere, s.f. ≈ Străjuire, pază, veghe; supraveghere, control; grijă, atenţie; serviciu religios care se oficiază noaptea sau seara, în ajunul unei sărbători, într-o mănăstire sau într-o biserică.

Prociti, s.n. ≈ A certa, a mustra; a cicăli. – rus. pročitat'.

Proclet, adj. ≈ Care a fost blestemat; eretic; (p. ext.) păgân, necredincios; ticălos, rău, păcătos, ipocrit. – bg. proklet.

Procororie, s.f. ≈ Procuratură.

Procov, s.n. ≈ Văl, pânză cu care se acoperă diverse lucruri; pătură, postav. – v.sl. pokrovŭ.

Product, s.n. ≈ Rezultat, produs.

Progadia, s.f. ≈ Curte a unei biserici folosită ca cimitir. – sl. podŭgradie.

Progon, s.n. ≈ Plată, taxă pentru transportul cu căruţa de poştă.

Prohodi, vb. ≈ A oficia slujba prohodului; a duce un mort la groapă; a îngropa. – sl. provoditi.

Proigumen, s.m. ≈ Călugăr care a avut funcţia de egumen; ajutor de egumen.

Proin, adj. ≈ Fost. – ngr. proin.

Proistos, s.m. ≈ Călugăr sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei mănăstiri sau a unei biserici. – ngr. proestós = care stă înainte.

Pronaos, s.n. ≈ Parte a bisericilor creştine (situată la intrare) care precedă naosul. – ngr. prónaos.

Proscomidie, s.f. ≈ Parte din slujba liturghiei în care preotul pregăteşte şi sfinţeşte pâinea şi vinul pentru împărtăşanie; masă sau firidă în peretele de nord al altarului, unde se săvârşeşte proscomidia. – sl. proskomidija.

Prosia, s.f. ≈ Ogor arat şi semănat pentru prima dată, după ce a fost necultivat doi sau trei ani. –  sl. proso.

Protimisis, s.n. ≈ Întâietate, precădere, preponderenţă, primat, primordialitate, prioritate.

Protocoli, vb. ≈  A încheia un proces-verbal de constatare; (p. ext.) a colaţiona. – germ. Protokollieren.

Protosinghel, s.m. ≈ Grad monahal superior singhelului şi inferior arhimandritului; monah care are acest grad. – ngr. protosínghellos.

Provalisi, vb. ≈ A aduce probe la o judecată, a depune o mărturie. – ngr. provallo.

Proviant, s.n. ≈ Provizii, alimente (pentru armată). – pol. prowiant, rus. proviant, germ. Proviant.

Pruguri, s.n. ≈ Gospodării ţărăneşti.

Pruraţan, s.n. ≈ Trompetă rusească.

Psaltire, s.f. ≈ Carte care cuprinde cei 151 de psalmi atribuiţi regelui David. În Ţările Române, în trecut, psaltirea a servit mult timp ca manual şcolar în învăţământul primar şi în fostele şcoli catihetice sau în seminariile teologice. – gr. psaltericon = instrument muzical cu coarde cu care se acompaniază cântarea psalmilor.

Publicarisi, vb. ≈  A aduce la cunoştinţă.

Pucăr,  s.m. ≈ om prost, nătâng, nevleg.

Puchinos, adj. ≈ Plin de puchini; urduros, puchios; (p. ext.) murdar.

Pucios, adj. ≈ care miroase urât. – lat. puteosus.

Puflă, s.f. ≈ Om lipsit de caracter, prost crescut, care nu este capabil de nimic bun; lichea, secătură; om care trăieşte din expediente, neavând o ocupaţie serioasă, stabilă; derbedeu, haimana.

Puhav, adj. ≈ (despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) Cu carnea moale, flască (şi umflată); umflat, buhăit. – scr. buhav.

Pui,  s.m. ≈  Cusătură decorativă măruntă în formă de cruciuliţe pe pieptul, pe poalele şi pe mânecile cămăşilor ţărăneşti. („Cu cămaşa numai pui / şi-n casă, nimica nu-i.”). – lat. *pulleus.

Puie, s.f. ≈ Oală mică de lut.

Puiţă, s.f. ≈ (Cu sens colectiv, la sg.) Haită de câini sau de lupi în perioada împerecherii; femeie stricată, depravată.

Pujdină, s.f. ≈ Mulţime.

Pumnaş, s.m. ≈ Manşetă împodobită cu cusături de la mânecile cămăşilor ţărăneşti. 

Pungăli, vb. ≈ a coase de mântuială, a punghili.

Punghileală, s.f. ≈ Lucru de mântuială.

Pupăza,  vb. ≈ a se împopoţăna (despre femei).

Pupăză,  s.f. ≈ colivă („colac peste pupăză”).

Pupui, s.f. ≈ Cocoaşă, moţ. (vb) A vorbi în taină.

Purcăreţi, s.m. ≈ Păzitori de porci.

Purtăreţ, s.n. ≈ Troacă; albie mică din lemn din care mănâncă porcii.

Pustnic, s.m. = Călugăr izolat de lume, care duce o viaţă aspră; sihastru, schimnic, ascet, anahoret, eremit; (fig.) persoană care duce o viaţă retrasă şi aspră. – sl. pustynĩnikŭ.

Puşcoci, s.n. ≈ Un fel de pistol format dintr-o ţeavă de lemn de soc, o vergea de lemn şi dopuri de câlţi.

Puşlama, s.f. ≈ Om lipsit de caracter, prost crescut, care nu este capabil de nimic bun; lichea, secătură; om care trăieşte din expediente, neavând o ocupaţie serioasă, stabilă; derbedeu, haimana. – et. nec.

Puşti, s.m. ≈ Băiat tânăr, copil; copil ştrengar. – tc. puşt = desfrânat.

Putină, s.f. ≈ vas de lemn, de obicei de forma unui trunchi de con, făcut din doage legate cu cercuri şi folosit mai ales la păstrarea unor brânzeturi, murături etc. – lat. *putina.

Putinei, s.n. ≈ putină mică, înaltă şi strâmtă, în care se bate smântâna ca să se aleagă untul. – lat. *putina.

 

 

R

Raia, s.f. ≈ Teritoriu ocupat şi administrat direct de autorităţile militare turceşti; nume dat de către turci locuitorilor din Moldova şi Ţara Românească, datori să le plătească tribut. – tc. rāyā.

Rastafol, adv. ≈ În mare grabă, de mântuială.

Raz, s.n. ≈  Rangă; unealtă formată dintr-o bară rotundă şi scurtă de oţel, cu tăiş lăţit şi ascuţit la un capăt, folosită de tâmplari, dulgheri etc. – scr. raz.

Răboj, s.n. ≈ Bucată de lemn în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datoraţi, numărul vitelor etc.).  – bg. raboš.

Răgălie, s.f. ≈ Îngrămădire de rădăcini noduroase de plante sau de arbori pe malul apelor curgătoare, care serveşte ca ascunzătoare pentru peşti.

Răjghina, vb. ≈ A scoroji.

Răpagă, s.f. ≈ Obiect vechi, casat, aproape de a nu mai fi folosit.

Răpăi, vb. ≈ (despre ploaie, grindină etc.)  a se izbi de o suprafaţă tare, producând zgomote dese, scurte şi ritmice.

Răpciune, s.m. ≈ Numele popular al lunii septembrie. – lat. raptio + onis.

Răpi, adv. ≈ Repede.

Răpştire, s.f. ≈ Scandal; ceartă.

Răpuşire, s.f. ≈ Răpire, abuz.

Răscăbăi, vb. ≈  a se desface.

Răscăcărat, adj. ≈ Cu picioarele depărtate.

Răschitor, s.n. ≈ unealtă pe care se deapănă tortul de pe fus sau de pe ghem, pentru a-l face scul sau jurubiţă.

Răscol, s.n. ≈ Bară de lemn prevăzută la capete cu câte o gaură în care intră carâmbii de sus ai loitrelor carului; dispozitiv de scânduri folosit pentru a separa oile. – sl. raskolŭ.

Răscopt, adj. ≈  Învechit.

Răscovăi, vb. ≈ A ura de Anul Nou la casele fetelor.

Răscruce,  s.f. ≈  partea carului de care se prind şleaurile.

Răsfloci, vb. ≈ a se răsfăţa.

Răspăr, s.n. ≈ Potrivnic, ostil; echivoc.

Răspica, vb. ≈ A străbate, a despica. (fig.) A analiza, a rosti, a pronunţa clar, lămurit, limpede.

Răsti, vb. ≈  A striga.

Răstoacă, s.f. ≈ Loc, gârlă unde o apă este puţin adâncă; braţ al unui râu abătut din matca lui şi secat pentru a putea prinde peşte. – sl. *rastokŭ.

Răsucea, s.f. ≈ Unealtă de lemn pentru răsucit firele.

Răsură, s.f. ≈ Cotă adiţională la dări, în Ţările Române, în sec. XVIII-XIX, din care se făcea plata dregătorilor.

Rătinar, s.m. ≈  Arbust de pădure.

Rătuti, vb. ≈  a se zăpăci, a se ameţi.

Răvaş, s.n. ≈ Scrisoare, bilet, răboj. – magh. rovás = răboj.

Răvăşit, s.n. ≈ alegerea oilor după semnele de apartenenţă şi împărţirea produselor lactate.

Răzbel, s.n. ≈ Război. – război (refăcut după lat. bellum).

Răzlog, s.m. ≈ Despicătură lungă din trunchiul unui copac, întrebuinţată la facerea gardurilor. – sl. razlogŭ.

Răzma, vb. ≈ a propti, a pune, a sprijini; a rezema.

Răzmeriţă, s.f. ≈ răzvrătire, răscoală.

Răzni, vb. ≈ A se pierde, a se depărta de cârd sau de turmă; (despre oameni) a se despărţi, a se izola de ai săi; a se înstrăina. – razna.

Răzor, s.n. ≈ fâşie îngustă de pământ nearat, servind ca hotar. – sb. razor.

Răzoraş, s.m. ≈ Vecin.

Râbar, s.m. ≈ Rândunică de mare, pescăruş.

Râcă, s. f. ≈ Ceartă, sfadă. 

Râmător, s.m. ≈  Porc. – râma + suf. -ător.

Râmni, vb. ≈ a pofti la ceva.

Rână, s.f. ≈  Parte a corpului. („A sta culcat într-o rână”).

Râncaci, s.m. ≈  Născut cu un singur testicul.

Rândaş, s.m. ≈ Slugă folosită la muncile de rând într-o gospodărie boierească; servitor, slugă.

Râni, vb. ≈ a curăţa un loc de murdăria depusă în strat.

Rânji, vb. ≈ (despre animale) A-şi arăta ameninţător dinţii, a mârâi arătându-şi dinţii. (despre oameni) A-şi arăta dinţii într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. – bg. rămža = a mârâi.

Rânză, s.f. ≈ Pipotă; stomac; nume date unor boli de stomac. –alb. rrëndës =cheag.

Râşcâi, vb. ≈ a freca un vas cu zgomot.

Râuri, s.n. ≈ Cusătură în linii şerpuitoare, care împodobeşte mânecile, de la altiţă la manşetă, şi piepţii cămăşilor de la costumul naţional. – lat. rivus.

Râzgâială, s.f. ≈  Răsfăţ.

Reavăn, adj. ≈ (despre soluri) Care are suficientă umiditate pentru ca lucrările de cultură să se poată executa în condiţii optime; (p. ext.) umed, jilav. – sl. ravĩnŭ = şes.

Rebegit, adj. ≈ Îngheţat de frig.

Recrutarisire, s.f. ≈ Recrutare.

Redie, s.f. ≈ Puieţi de pomi care au crescut în pâlc.

Respetie, s.f. ≈  Pânză albă pusă în sicriu.

Retevei, s.n. ≈ Bucată scurtă de lemn; scurtătură. – et. nec. 

Reveneală, s.f. ≈ Umezeală, jilăveală din pământ sau din atmosferă; răcoreală.

Revent, s.m. ≈ Plantă erbacee cu frunze mari şi flori mici, verzui, cu rădăcina şi rizomul cu un gust foarte amar, întrebuinţate în medicină ca purgativ; rubarbă (Rheum officinale); purgativ obţinut din rădăcina şi rizomul acestei plante. – tc. râvend.

Riştov, s.n. ≈ Hrisov, act vechi.

Roată, s.f. ≈ Unitate militară cu un efectiv aproximativ egal cu cel al unei companii. – rus. rota.

Robanc, s.n. ≈ Gealău. – germ. Rauhbank.

Roboată, s.f. ≈ muncă pe care o prestau (de câteva ori pe săptămână) ţăranii săraci din Ţările Române în folosul boierilor; clacă, boieresc; muncă, activitate neîntreruptă (şi grea). – sl. robota.

Roboti, vb. ≈ A munci din greu.

Rociu, s.n. ≈ Plasă în formă de sac (de prins peşte sau fiare). – magh. racs = plasă. 

Rodan, s.n. ≈ roată cu care se învârteşte fusul de la vârtelniţă.

Rost, s.n. ≈ Spaţiu în formă de unghi, format la războiul de ţesut între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură.

Rostui, vb. ≈ a aşeza, a aranja aşa cum trebuie; a face ordine; a se căsători.

Roşii, s.m. ≈ Corp de trupă de călăreţi sau de pedestraşi în vechea armată a Moldovei, compus din boierii de ţară (cu uniformă de culoare roşie); ostaş din acest corp de trupă. – lat. roseus.

Rotocol, s.n. ≈ Imagine, contur, figură sau corp în formă de disc, de cerc sau de inel.

Rovină, s.f. ≈ Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă); loc mlăştinos; mlaştină, mocirlă. – bg. rovina.

Rubar, s.n. ≈ Confruntare, comparaţie.

Rubia, s.f. ≈ Numele unei monede turceşti de aur, emisă spre sfârşitul Evului Mediu, care a circulat în Ţările Române în prima jumătate a sec. XIX. – tc. rubya.[rubiele refecate = găurite].

Rudar, s.m. ≈ Denumire dată, în Ţările Române, unor lucrători (ţigani) care confecţionau obiecte din lemn; meşter care lucrează din lemn albii, linguri, fuse etc.; căutători de aur în albiile unor râuri. – bg. rudar.

Rudă, s.f. ≈ Prăjină, par; oişte, proţap. – sb. ruda

Rugioară,  s.f. ≈ Custură veche. 

Rumân,  s.m. ≈ Ţăran, om, persoană; iobag, şerb, vecin. – lat. romanus.

Rumânie, s.f. ≈ Iobăgie, şerbie, vecinătate, vecinie; servitute.

Ruptaş, s.m. ≈ Contribuabil care, plătind darea numită ruptă, era scutit de orice bir.

Ruptoare, s.n. ≈ Sumă fixă, globală, plătită anual vistieriei statului de către contribuabili şi negustorii străini; înţelegere asupra preţului de vânzare-cumpărare; durere mare de şale. – rupt + suf. -oare.

 

 

S

Saca, s.f. ≈ Butoi aşezat pe un cadru cu două sau cu patru roţi, cu care se transporta apa de la fântână sau de la râu. – tc. saka = sacagiu.

Sacagiu, s.m. ≈ Persoană care transporta în trecut apă (potabilă) cu sacaua, pentru a o vinde. – saca + suf. –giu.

Sachelar, s.m. ≈ Grad onorific în ierarhia preoţească. – ngr. sakellários.

Saia, s.f. ≈ adăpost pentru vite, în special, pentru oi.

Saivan, s.n. ≈ Adăpost de iarnă pentru oi (sau pentru vite); perdea. – tc. sayvan.

Salavăţ, s.n. ≈ Formulă religioasă mahomedană; obiect pe care se săpa o astfel de formulă şi care se folosea ca talisman. (pop., la Piatra !)  Vorbire  de-a grămada, atunci când oamenii au băut şi nu se mai înţeleg bine. – tc. salevat.

Samar, s.n. ≈ Şa mare de povară, fără scări, care se pune pe măgari şi pe catâri; (p. ext.) încărcătură care se aşează pe spatele unui animal de povară. Laţ de sprijin pe care se pun căpriorii acoperişului unei case. – bg., scr. samar.

Sameş, s.m. ≈  Funcţionar administrativ din trecut, îndeplinind funcţia de contabil, casier şi strângător de biruri pe judeţ. Administrator sau logofăt de moşie.

Sanchiu, adj. ≈ ursuz, posac.

Sapin, s.n. ≈  unealtă formată dintr-o cange de oţel fixată într-o coadă de lemn, întrebuinţată la manevrarea buştenilor; ţapină.

Sarahol, s.m. ≈ Salahor. Muncitor necalificat, plătit cu ziua, care lucrează mai ales la construcţii de case, de şosele etc. (în trecut) Ţăran scutit de dări, pus de domnie la dispoziţia Porţii Otomane pentru repararea cetăţilor turceşti, întreţinerea drumurilor şi pentru alte munci grele. [var.  salaor] –  tc. salahor.

Sarbăd, adj. ≈ Cu gust neplăcut; care a început să se acrească, să se strice (vorbind de lapte).

Sarsacotea,  s.m. ≈ diavol, drac, sarsailă.

Sarsana, s.f. ≈ bagaj, greutate, povară.

Săbaş, s.n. ≈  purtare, aspect, înfăţişare. – magh. szabás.

Săbui, vb. ≈ a croi, a ciopli, a lucra; a asemăna.

Sădilă, s.f. ≈ Săculeţ în care se pune caşul pentru a se scurge zerul din el; sidilă.

Săin, adj. ≈ (despre lână, blană) de culoare cenuşie-roşcată. – sl. sini.

Sălaş, s.n. ≈ Adăpost unde cineva capătă temporar găzduire; construcţie rudimentară făcută în câmp şi folosită ca adăpost temporar pentru oameni şi animale; locuinţă, casă; mică aşezare de ţigani (nomazi); grup de familii de ţigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. – magh. szállás.

Sămulastră, s.f. ≈ Plantă răsărită din boabele rămase pe ogor.

Sărar, s.n. ≈ Vas mic de pământ în care se păstrează sarea; solniţă.

Sărăcustă, s.f. ≈ Pomană făcută mortului la 40 de zile; sărindar. – v.sl. sarakusti < gr.

Sărădău, s.f. ≈  scăldătoare.

Sărăntoc, s.m. ≈ Om sărac.

Săricică, s.f. ≈ Şoricică, arsenic – pulbere fină, albă, cu miros de usturoi, foarte toxică pentru om.

Sărindar, s.n. ≈ (În religia creştină ortodoxă) Rugăciune de pomenire făcută de preot patruzeci de zile în şir pentru morţi, pentru iertarea păcatelor, pentru bolnavi etc.; plată pentru aceste rugăciuni. –ngr. sarandári.

Sâlnic, adj. ≈ Care n-are poftă de nimic.

Sângeap, s.n. ≈ Cinzeacă; sticlă sau cană cu capacitatea de 0,16 l.

Sângerete, s.m. ≈ Cârnat preparat din carne de porc, limbă, inimă, amestecate cu sângele animalului.

Sânjorj, s.m. ≈ Crenguţă de fag care se prinde la poarta gospodăriei de sărbătoarea Sf. Gheorghe.

Sbughi, vb. ≈ A lua-o repede la fugă.

Scala, s.f. ≈ Vamă, schelă. – tc. işkele.

Scalniţă,  s.f. ≈  uscătoare de prune (prin fum).

Scaloi, s.m. ≈ Copil zburdalnic, vioi, neastâmpărat.

Scaraibe, s.f. ≈  Membre.

Scarpeţi, s.m. ≈ Încălţăminte uşoară de postav, de dimie, de pâslă sau de lână împletită; papuci, cipici, târlici.

Scaun, s.n. ≈  Reşedinţa monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. – lat. scamnum.

Scălâmba, vb. ≈ A face grimase, a se schimonosi; a se urâţi, a se sluţi.

Scămoşa, vb. ≈ A se face scame, a se face ca scama, a se destrăma (în urma uzurii, a unui defect de fabricaţie etc.).

Scări, s.f. ≈ Cele două inele de fier prinse de o parte şi de alta a şeii în care călăreţul îşi sprijină piciorul. – lat. scala.

Scăunaş, s.m. ≈  Negustor intermediar de vite sau de cereale.

Scâlcia, vb. ≈ a (se) deforma; (fig.) A pronunţa incorect cuvintele; a schimonosi, a poci.

Scârci, s.m. ≈ Strugure mic; ciorchine de strugure.

Scârcium, s.n. ≈ Scrânciob, leagăn, dulap.

Schelă, s.f. ≈  Construcţie auxiliară provizorie, metalică sau de lemn, servind ca suport muncitorilor care lucrează la înălţime. – scr. skela, bg. skelja.

Scherlăi, vb. ≈ A schelălăi.

Schilă, s.f. ≈ Drum principal, „la linie”.

Schiler, s.m. ≈ Dregător domnesc, conducător al unui punct vamal (din preajma unei ape) în Evul Mediu, în Ţările Române.

Schilomoni, vb. ≈ (despre copii) A se schimonosi; a se scălâmbăia.

Schimnic, s.m. ≈ Călugăr care duce o viaţă aspră, de privaţiuni, departe de lume; pustnic. – sl. skiminikŭ.

Schirnov, adj. ≈ om slăbănog, lipsit de forţă.

Schit, s.n. ≈ Mănăstire mică sau aşezare călugărească situată într-un loc retras; călugării dintr-o astfel de mănăstire. – sl. skitŭ.

Scob, s.n. ≈ adâncitură, gaură, zănoagă. – bg. skob.

Scoc, s.n. ≈ Canal, jgheab prin care curge apa pentru a pune în mişcare roata morii sau a joagărului; lăptoc, uluc. – scr. skok.

Scochină, s.f. ≈ vale strâmtă şi adâncă, săpată de şuvoaiele care vin de la munte.

Scociorî, vb. ≈ A săpa în ceva făcând o gaură, o adâncitură; a râcâi; a scormoni, a răscoli.

Scodoli, vb. ≈ a scoate mâncarea dintre dinţi, a scobi.

Scofală, s.f. ≈  Pricopseală, folos, ispravă.

Scofâlcit, adj. ≈ Foarte slab, cu obrajii uscaţi; (p. ext.) bătrân sau îmbătrânit.

Sconat, adj. ≈  Isteţ, grozav.

Scopi, vb. ≈ a castra un animal. – sl. skopiti.

Scorbeli, vb. ≈ a căuta, a cotrobăi, a răscoli.

Scorboroşi, vb. ≈ (despre trunchiurile copacilor) A deveni

scorburos.

Scorobaie, s.f. ≈ Râpă; vale adâncă şi îngustă.

Scoroci, vb. ≈ A scormoni, a zgândăra.

Scoroji, vb. ≈ a se coji, a se descuama, a se jupui.

Scotoci, vb. ≈ A căuta, a cotrobăi.

Scovardă, s.f. ≈ Epitet pentru o persoană foarte slabă, scofâlcită. – sl. skovrada = tigaie.

Scovârda, vb. ≈  A se încovoia la mijloc, a se scoroji.

Scovergă, s.f. ≈  Gogoaşă.

Scrădit, adj. ≈ (despre carne, pâine, porumb şi alte alimente) Care s-a copt prea tare; care s-a ars.

Scrinteală, s.f. ≈ Ţicneală.

Scripete, s.m. ≈ dispozitiv pentru mişcarea iţelor la ţesăturile simple, format din două roţi cu diametre diferite dispuse pe acelaşi ax şi formând un bloc comun situat deasupra războiului de ţesut. –  bg. skripec.

Scrivit, adj. ≈ Smiorcăit, plângăcios, plângăreţ, răsfăţat. (despre oameni) plăpând.

Scroambă, s.f. ≈ Cizmă grosolană sau nepotrivită pe picior; încălţăminte foarte uzată. – ucr. şkrab.

Scrob, s.n. ≈  Zăpadă îngheţată.

Scumpie, s.f. ≈ Liliac (Cotinus coggygria). – pol. skapia.

Scura, vb. ≈ a izbăvi, a răscumpăra.

Scurtă, s.f. ≈  Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor.

Scurteică, s.f. ≈ Haină de stofă, de obicei îmblănită, lungă până la (sau până sub) genunchi, purtată mai ales la ţară.

Scuteală, s.n. ≈ Adăpost; privilegiu de a nu presta anumite servicii, de a nu plăti anumite dări.– scuti + suf. -eală.

Scutelnic, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Ţăran care, în schimbul unor obligaţii suplimentare faţă de domn sau de stăpânul de moşie, era scutit de plata birului domnesc. – scuti + suf. -elnic.

Scuţ, s.m. ≈ Ţurţur de gheaţă.

Sec, adj. ≈ lipsit de apă; care s-a uscat; neastâmpărat.

Semănărie, s.f. ≈ Răsadniţă; dare pe câmpurile semănate cu cereale.

Serdar, s.m. ≈ (În sec. XVII-XVIII, în Ţara Românească şi Moldova) Comandant de oaste, mai ales de călărime; (în sec. XVIII-XIX) boier de rang mijlociu. – tc. serdār.

Sfanţ, s.m. ≈  Veche monedă austriacă de argint având valoarea de aproximativ doi lei, care a circulat şi în Ţările Române la începutul sec. XIX; monedă măruntă, ban, para. – germ. Zwanzig[er].

Sfarogi, vb. ≈ A se scoroji.

Sfat, s.n. ≈ Adunare de oameni întruniţi pentru a delibera, a lua hotărâri sau (în trecut) a ajuta la conducerea ţării; conversaţie, taifas.– sl. sŭvĕtŭ.

Sfâcâit, adj. ≈ (despre oameni) Care se grăbeşte; care se mişcă cu repeziciune.

Sfârlă, s.f. ≈ Bot, rât; animal slab.

Sfârlogit, adj. ≈ (despre oameni, faţa sau pielea lor) Zbârcit, ofilit, uscat.

Sfitanţie, s.f. ≈ Chitanţă.

Sfoară, s.f. ≈ Măsură oficială folosită altădată pentru suprafeţele de teren (a cărei valoare a variat după epoci); bucată (mică) de teren agricol, de pământ de cultură. Sfoară de moşie = moşie mică, moşioară. –  ngr. sfóra.

Sfori, vb. ≈ A măsura suprafeţe de teren cu ajutorul unei sfori.

Sfrenţie, s.f. ≈ Sifilis.

Sglăvoacă, s.f. ≈ Moacă, babă (Cottus gobio). – sb. glàvoc.

Sictir, interj. ≈ (arg.; în expr.) Hai sictir ! = pleacă ! marş de aici !; A da cu sictir = a sictiri. – tc. siktir.

Silişte, s.f. ≈ Denumire dată în Evul Mediu, în Ţările Române, locului pe care fusese sau pe care era aşezat un sat; vatra satului; loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor, sau loc plantat cu pomi (în apropierea sau în vatra satului). – sl. selište.

Simbrie, s.f. ≈ Răsplată în bani (sau în natură) care se dădea unei persoane angajate pentru un timp în serviciul cuiva; salariu, leafă.

Sin ≈ (Particulă care precedă prenumele tatălui şi intră în componenţa numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – sl. synŭ.

Sinet, s.n. ≈ Act, document; zapis, hrisov; adeverinţă, chitanţă; poliţă. – tc. senet.

Sipiligă, s.f. ≈ Sapă mică, cu lama îngustă, având adesea doi sau trei colţi la partea opusă tăişului, folosită mai ales în lucrări de legumicultură; săpăligă.

Siripi, vb. ≈ a împrăştia fânul cosit pentru o uscare rapidă; a risipi.

Slai, s.n. ≈ Fiecare dintre cele două scânduri care leagă tălpile unei sănii; partea de scândură care închide prispa.

Slaniţă, s.f. ≈ Leasă.

Sleamă, s.f. ≈ Culme de deal.

Sleme, s.f. ≈ Stâlp de lemn sau de bârnă, par, prăjină, scândură etc. folosite în diferite lucrări de construcţie (la casele şi acareturile ţărăneşti); schelăria podului unei case; paiele de pe vârful caselor acoperite cu snopi.

Slinos, adj. ≈ murdar, jegos. – sb. slina.

Sloată, s.f. ≈ Fulguială, ploaie măruntă amestecată cu zăpadă, lapoviţă. – ngr. σλότα.

Sloi, s.n. ≈ Bucată mare de gheaţă care pluteşte pe apă; bucată de ceară, de seu etc. închegată prin răcire. – bg. sloj.

Slon, s.n. ≈ Şopron; adăpost pentru vite. – sb. slom.

Sluger, s.m. ≈ Dregător în Ţara Românească şi Moldova însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti şi a armatei (rangul şi atribuţiile variind de la o epocă la alta şi de la un principat la altul); rang, titlu purtat de acest dregător. – sb. služar.

Slut, adj. ≈ (Om) mutilat, schilodit, infirm, diform, pocit; (p. ext.) (om) foarte urât, hâd. – ucr. slutyj.

Smagă, s.f. ≈ Vigoare, vlagă. – bg. snaga = statură.

Smetie, s.f. ≈ Nuia lungă; (fig.) o fată subţirică.

Smicea, s.f. ≈ Nuia.

Smidă, s.f. ≈  Desiş format din arbori tineri sau din tufe de spini, de zmeură.

Smiorcăi, vb. ≈  A se face că plânge; a scânci.

Smocoiu ≈  mâncare făcută din urdă, caş dospit şi unt.

Smocoti, vb. ≈ (despre puii de animale) A suge cu lăcomie, zbătându-se; a smocăi; (despre sugari) a mişca buzele imitând suptul.

Smotocit, adj. ≈  Care are părul ciufulit.

Smreduială, s.f. ≈ Contaminare, molipsire.

Snagă, s.f. ≈ Dinamism, energie, forţă, impetuozitate, nărav, putere, robusteţe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă.

Snamenie, s.f. ≈ Fiinţă (imaginară) urâtă şi rea; iazmă. – scr. znamenje = semn.

Sobol, s.m. ≈ cârtiţă.

Sobor, s.n. ≈ Adunare, întrunire, consfătuire; sfat. (Bis.) Sinod; Slujbă religioasă ortodoxă oficiată de un număr mare de clerici. – sl. sŭborŭ.

Socri, vb. ≈ a bate la cap pe cineva.

Sodom, s.n. ≈ Mulţime (de oameni, de animale); prăpăd, nenorocire, pustiire; (p. ext.) potop. – sl. sodomŭ.

Solomoneală, s.f. ≈ Vrăjitorie.

Soltar, s.m. ≈ Sortator forestier.

Sorbăcăi, vb. ≈ a sorbi cu zgomot.

Soroace, s.n. ≈ Pomeni făcute la termene fixe; ursită, soartă; prevestire. – sl. sŭrokŭ.

Soroc, s.n. ≈ Termen fixat pentru săvârşirea unei acţiuni sau pentru îndeplinirea unei obligaţii; ursită, soartă; prevestire. – sl. sŭrokŭ.

Soroci, vb. ≈ A planifica, a fixa un termen. A ursi, a sorti; a descânta, a meni. – soroc.

Spată, s.f. ≈ piesă la războiul de ţesut, formată din două stinghii între care sunt fixate o serie de spiţe verticale subţiri, paralele între ele, prin care sunt petrecute firele urzelii şi cu care se bate pânza, pentru a îndesa fiecare fir nou de bătătură. – lat. spatha.

Spătar, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia şi buzduganul domnului, iar, mai târziu, avea comanda cavaleriei – ngr. spathários.

Spâldare, s.f. ≈ Tocătura rămasă din meliţatul inului/cânepii, după obţinerea fuiorului.

Spânzurat, s.m. ≈ Păhărel în formă de sticluţă, cu gâtul strâmt şi lung, legat la gât cu o sfoară, din care se bea o băutură alcoolică sau se scoate băutura din butoi.

Spârcâi, vb. ≈ A defeca, a ieşi, a murdări.

Spelb, adj. ≈ (despre oameni) Palid; galben. (despre ochi) Lipsit de o culoare precisă şi de expresie; spălăcit.

Spermanţet, s.n. ≈ Substanţă de culoare albă cu aspect de ceară care se extrage din partea cerebrală a caşalotului şi se întrebuinţează la fabricarea lumânărilor. – rus. spermancet.

Spetează,  s.f. ≈ scândurică cu care se ridică firele de urzeală, când se ţese cu alesături; fiecare dintre cele două braţe ale vatalelor.

Spetie, s.f. ≈  Muşchi de la piciorul din faţă al unui animal sacrificat.

Spilcui, vb. ≈ A-şi îngriji în mod deosebit (şi exagerat) înfăţişarea şi ţinuta; a se găti, a se dichisi (excesiv).

Spiţă, s.f. ≈ Fiecare dintre bucăţile de lemn sau dintre barele subţiri de metal care leagă cercul sau obezile unei roţi de butucul sau de centrul ei; stinghie, spetează. – bg., scr. spica.

Sporovăi, vb. ≈  A povesti fără încetare, a trăncăni.

Spovedi, vb. ≈  A mărturisi unui duhovnic greşelile făptuite spre a obţine iertarea lor; a se destăinui. – sl. ispovĕdati.

Spurcaci,  s.m. ≈ burete mic, de culoare roşcată, comestibil, care creşte la margine de pădure.

Stareţ, s.m. ≈ Călugăr care conduce o mănăstire; egumen. – sl. starici.

Staroste, s.m. ≈ Conducător al unei corporaţii, al unei bresle din trecut; (p. gen.)  conducător, şef, fruntaş; (p. ext.) persoană care conduce ceremonia nunţii. – sl. starosta.

Stavrofor, s.m. ≈ Preot sau arhimandrit (în biserica ortodoxă) care poartă, ca distincţie ecleziastică, o cruce (de aur) pe piept. – ngr. stavrofóros.

Staul, s.n. ≈  grajd sau adăpost (pentru oi). – lat. stab(u)lum.

Stăuină,  s.f. ≈ Loc cu iarbă grasă; saivan pentru oi; adăpost (în forma: stoină) loc unde dorm noaptea vitele în timpul verii; sălaş.

Stânjen, s.m. ≈ Unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă şi regiune, de la 1,96 m la 2,23 m; lungime sau cantitate de material corespunzătoare acestei unităţi de măsură. – bg. stă(n)žen.

Stârc,  s.m. ≈ Nume dat mai multor specii de păsări de baltă cu ciocul, gâtul şi picioarele lungi şi de obicei cu un smoc de pene pe cap (care se hrănesc cu peşte). – sl. strŭkŭ.

Stârcit, adj. ≈ Strâns, ghemuit; pipernicit, nedezvoltat; strivit.

Stârminos adj. ≈ Stâncos; ţuguiat.

Stârpi, vb. ≈ a pierde capacitatea de a mai procrea sau de a mai da lapte; a deveni stearpă; (despre pământuri, livezi etc.) a deveni neroditor.

Stearpă, adj. ≈ (despre pământ, locuri etc.) Care nu rodeşte (suficient), care nu este productiv; neroditor. – et. nec.

Steghie, s.f. ≈ Ger cumplit.

Steregiu,  s.n. ≈  Ţurţur de funingine care rămâne pe coş; (p. ext.) funingine. – lat. *stiliginea.

Stoarce, vb. ≈ A strivi. – lat. extorquere.

Stobor, s.m. ≈ Fiecare dintre parii sau dintre scândurile înguste (cu vârful ascuţit) din care se fac gardurile; ulucă. – bg., scr. stobor.

Stol, s.n. ≈ Grup (mare) de păsări zburătoare de acelaşi fel. –ngr. stólos = flotă. 

Stolnic, s.m. ≈  (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Dregător care purta grija mesei domneşti, fiind şeful bucătarilor, al pescarilor şi al grădinarilor; persoană care conduce nunta şi serveşte nuntaşii la masă. – sl. stolĩnikŭ.

Strajă, s.f. ≈ Pază, apărare, scut. – sl. straža.

Straiţă, s.f. ≈ traistă.

Stramă, s.f. ≈ Fir destrămat dintr-o ţesătură; destrămătură, strămătură.

Străfiga, vb. ≈ a strănuta.

Străgăneală, s.f. ≈ Multă muncă şi preocupare, strădanie.

Străgăni, vb. ≈ A chinui; a sâcâi, a şicana.

Străjer, s.m. ≈ Persoană care avea obligaţia să păzească graniţele (muntoase), în schimbul unor avantaje fiscale; paznic, strajă. – strajă + suf. -ar.

Strămătură, s.f. ≈ Lână toarsă şi vopsită în diferite culori, folosită la ţară la ţesut, la cusut şi la brodat; stramă.

Streche, s.f. ≈  Fuga animalelor înţepate de muşte. – bg. străk.

Strelice, s.f. ≈ Fărâmă, fir, pic, picătură, pişcătură, strop.

Strepezi, vb. ≈ a produce o senzaţie neplăcută prin consumul unor fructe acre. – lat. *extorpidire.

Strof, s.n. ≈ Amendă.

Stroflocit, adj. ≈ Ciufulit, zburlit; certat.

Strungă, s.f. ≈ loc îngrădit la stână; deschizătură îngustă prin care trec oile una câte una la muls.

Strungăreaţă, s.f. ≈  Spaţiu mare între dinţi.

Stupă, s.f. ≈ Nume dat firelor de cânepă rămase între dinţii daracului după scoaterea fuiorului. – lat. stuppa.

Subcârmuitor, s.m. ≈ Persoană subordonată unui cârmuitor, care conducea o subcârmuire.

Sucală,  s.f. ≈  unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe ţevi firul pentru războiul de ţesut. –  bg. sb. sukalo.

Sucăli, vb. ≈ a sta pe capul cuiva; a cicăli. – sb. sukalo.

Sud ≈  Judeţ; judecată. – sb. sud.

Sudit, s.m. ≈ Locuitor din Ţările Române aflat sub protecţia unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicţie specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pământenii. – it. suddito.

Sudui, vb. ≈  A ocărî, a certa, a înjura. – magh. szidni.

Suferi, vb. ≈ A pătimi; a îndura, a suporta. – lat. pop. sufferire.

Suhar, s.n. ≈ Lemn uscat.

Suhat, s.n. ≈  Loc necultivat pe care creşte iarbă şi unde pasc vitele; păşune; imaş; izlaz. Apă puţin adâncă, unde se adapă vitele; adăpătoare. – bulg., sb. suvat.

Sulă,  s.f. ≈ unealtă cu care se aleg firele la războiul de ţesut. –  lat. subula.

Suleală, s.f. ≈ Cusătură rară.

Sulemenită, adj. ≈ Fardată; boită pe faţă.

Suli, vb. ≈ a însăila; a coase cu ajutorul sulei.

Suliman, s.n. ≈ Fard; sulimeneală. –  tc. sülümen.

Sumedru, s.m. ≈ Numele sărbătorii creştine Sf. Dumitru, celebrată la 26 octombrie.

Supipan, adv. ≈ Nemişcat, înţepenit.

Suplică, s.f. ≈ Cerere, jalbă, plângere. – fr. supplique, germ. Supplik, it. supplica.

Surată,  s.f. ≈ prietenă bună, apropiată; apelativ folosit de femeile de la ţară în relaţiile dintre ele.

Surcea, s.f. ≈ Aşchie care sare când se ciopleşte sau când se taie un lemn, surcel; (p. ext.) vreasc, gătej, beţişor.

Surlă, s.f. ≈ Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn şi acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – scr. surla, bg. zurla.

Surpat, adj, ≈ Mâncat, ros de ape; prăpăstios, râpos; dărâmat, năruit; ruinat, distrus, nimicit; (pop.) bolnav de hernie.

Surpitură, s.f. ≈ Ruină, dărâmătură; (pop.) hernie.

Sutaş, s.m. ≈ (În sec. XVII, în Ţara Românească) Membru al unei bresle fiscale care plătea, singur sau împreună cu alţii, o dare anuală de o sută de galbeni. – sută + suf. -aş.

Suveică, s.f. ≈ piesă de lemn la războiul de ţesut, de formă lunguiaţă, în interiorul căreia se fixează ţeava pe care este înfăşurat firul de bătătură şi cu ajutorul căreia se trece acest fir prin rost pentru a ţese. – bg. sovalka.

 

 

Ş

Şabacă, s.f. ≈ broderie făcută (cu aţă albă) la cămăşi, la feţe de masă etc. –  tc. şebeke.

Şagă, s.n. ≈  Glumă.

Şai, s.n. ≈ Un fel de postav alb, fin, din care se făceau veşminte boiereşti şi din care se mai fac pantaloni în unele regiuni ale ţării. – tc. şayi.

Şaliu, s.n. ≈ Stofă groasă de lână sau de păr de capră care se producea în Angora; camelot. – tc. şali.

Şamalagea, s.n. ≈ Stofă vărgată de Damasc ţesută din bumbac şi mătase < Şam = Damasc + alagea = stofă vărgată de mătase. [Stroeşti].

Şandrama, s.f. ≈ Construcţie primitivă de scânduri; (p. ext.) clădire veche, dărăpănată, gata să se dărâme. Încăpere de scânduri, făcută de obicei în spatele casei şi care serveşte pentru păstrarea uneltelor, pentru adăpostirea vitelor etc., şopron. – tc. sundurma = prispă.

Şantaliu, s.m. ≈ Om schiop.

Şantrapă, s.f. ≈ Femeie care promite, dar nu se ţine de cuvânt.

Şar, s.n. ≈ Vopsea, culoare. – magh. sár.

Şarlă, s.f. ≈ javră, potaie. – fr. Charles (nume propriu).

Şărpălău, s.m. ≈ Şarpe.

Şătrar, s.m. ≈ Ţigan nomad; negustor ambulant care vinde în bâlciuri, la şatră; titlu dat boierului care avea în pază corturile unei tabere în timp de război. – şatră + suf. -ar.

Şchiau, s. m. ≈  Bulgar.

Şedea, vb. ≈ A avea locuinţa, domiciliul undeva; a locui, a domicilia. – lat. sedere.

Şerb, s.m. ≈ (În orânduirea feudală) Ţăran legat de pământul moşierului, depinzând cu persoana şi cu bunurile sale de acesta; iobag. – lat. servus.

Şerteaţă, s.n. ≈ Os mic, triunghiular, de la extremitatea inferioară a sacrumului; noadă, coccis.

Şest, adv. ≈ (Pe) furiş; în mod fraudulos. – rus. şest'.

Şestină, s.f. ≈ Loc neted pe vârful unui munte.

Şetrar, s. m. ≈ Titlu dat boierului care avea în grijă corturile domneşti (şi tunurile) şi asigura aprovizionarea armatei în timp de război.

Şip, s.n. ≈ Rădăcină de măsea.

Şiroi, s.n. ≈ Şuviţă (abundentă) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. Torent de apă care se scurge cu repeziciune şi abundenţă pe locurile înclinate (în urma ploilor mari sau a topirii zăpezilor).

Şiştar,  s.n. ≈  vas de lemn cu toartă, cu gura mai largă decât baza, folosit pentru muls laptele sau pentru scurs zerul din caş. – v.sl. sestarŭ.

Şiştav, adj. ≈ Bolnăvicios. şubred. – bg. şiškav.

Şiţă, s.f. ≈ Bucată subţire de lemn asemănătoare cu şindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru căptuşirea şi acoperirea caselor ţărăneşti, a cabanelor etc.; (p. ext.) şindrilă. – scr. štica.

Şleau, s.n. ≈ Drum de ţară natural, neamenajat, bătătorit de căruţe. – pol. szlak, ucr. sljah.

Şnagă, s.f. ≈ Putere, vlagă; fire, nărav. – sb. snaga.

Şneap, s.n. ≈ Codru de pâine; bucată mare de mămăligă.

Şoacăţ, s.m. ≈ Calificativ injurios dat străinilor, în special nemţilor. – scr. šokac.

Şoală, s.f. ≈ Vară, verişoară.

Şoapă, s.f. ≈ Şopron, adăpost; haină lungă de dimie.

Şofar, s.m. ≈ Papură; rogoz; fân cu mult rogoz. [var. şuvár] – ucr. šuvar, scr. ševar.

Şofârnog, adj. ≈ (Om) olog, hodorog, care de abia merge. – rut. severnógiĭ = cu picioarele curbe.

Şofilit, adj. ≈ Sfâşiat, zdrenţuit.

Şoimăneală, s.f. ≈ poceală; schilodeală.

Şoldâcăi, vb. ≈ A şchiopăta.

Şoldiu, adj. ≈  Strâmb de şale.

Şomârdoale, s.f.  ≈ Terenuri frământate, denivelate; hârtoape.

Şondromăneală, s.f. ≈ Taifas; ciondăneală, ceartă.

Şontâcăi, vb. ≈ A umbla greu, şchiopătând; a şchiopăta.

Şontorog,  adj. ≈ Şchiop.

Şopăcăi, vb. ≈ a vorbi şoptind.

Şopron, s.n. ≈  Adăpost pentru vite, şopru, şură.

Şoricică, s.f. ≈ Otravă pentru şoareci; şoricioaică.

Şoşoni, vb. ≈ A şopăcăi, a vorbi pe şoptite.

Şovârni, vb. ≈ A se mişca într-o parte şi în alta.

Ştab, s.m. ≈ Persoană de vază pe plan social; şef, conducător. –germ. Stab.

Şterpeli, vb. ≈ A sustrage ceva (cu abilitate); a fura.

Ştim, s.n. ≈ Fire de lână (scurte şi de proastă calitate) care rămân, după dărăcit, în colţii daracului. – scr. štim.

Ştiofleac, s.m. ≈ Mărăcine; (fig.) om naiv, nătăfleţ.

Ştiubeu, s.n. ≈ stup primitiv; trunchi scorburos care serveşte ca ghizd la o fântână mică.

Ştoalfă, s.f. ≈ femeie uşuratică, de nimic.

Ştreaf, s.n. ≈ Amendă. – rus. štraf, germ. Strafe.

Ştremeleaţă, s.f. ≈ Cârpă de şters vasele.

Ştremeleu, s.n. ≈  bâtă; furcă de tors.

Ştromeleag, s.n. ≈ Membru, penis.

Şufar, s.m. ≈ Mic dregător care se îngrijea de bucătăria domnească.

Şuică, s.f. ≈ Peştişor argintiu; obleţ. 

Şuleandră, s.n. ≈ Femeie îmbrăcată neglijent.

Şulemendriţă, s.f. ≈ Şopârlă.

Şuşlete, s.m. ≈  Partea din faţă/spate la căruţă.

Şuşoti, vb. ≈ A vorbi încet, în şoaptă; a şopti (cuiva) la ureche.

Şuti, vb. ≈ (arg.) a  fura. – ţig. şuto.

Şutili, vb. ≈ A amăgi, a linguşi, a măguli; a înşela (cu promisiuni); a mângâia, a dezmierda.

 

 

 T

Tabla (satului), s.f. ≈ Catagrafia satului. – tc. tabla.

Tabla-başa, adv. ≈ Liber, fără teamă.

Tacâm de şa, s.n. ≈ Harnaşamentul complet. – tc. takim.

Tacrir, s.n. ≈ Interogatoriu; proces-verbal. – tc. takrir.

Tact, s.n. ≈ Simţ al măsurii. – germ. Takt, fr. tact.

Tagă, s.f. ≈ Tăgăduială, tăgadă, negare; contestare.

Taht, s.n. ≈ Staţie de poştă; poştă; tron împărătesc; scaun domnesc. – tc. taht.

Taier, s.n. ≈ Taler, farfurie întinsă, blid. – magh. tányér.

Taifas, s.n. ≈ Conversaţie familiară, intimă, pe teme minore; flecăreală, pălăvrăgeală plăcută. – ngr. taïfás.

Tain, s.n. ≈ Raţie de alimente. – tc. tayin.

Taină, s.f. ≈ Mister; minune, miracol; (fig.) loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, tainiţă. – sl. tajna.

Talan, s.m. ≈ termen depreciativ pentru un cal bătrân şi slab; gloabă. – tc. talan.

Tale, tălică, pron. pers. ≈ Dumneata.

Taler, s.m. ≈ Monedă de argint (austriacă) care a circulat în trecut şi în Ţările Române. – germ. Taller.

Talpă, s.f. ≈ fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc scheletul războiului de ţesut. – magh. talp.

Taman, adv. ≈ Întocmai, chiar.

Ţanaboaţă,  s.f. ≈ Boacănă, gafă.

Tapă, s.n. ≈ Tăietura de începere a doborârii unui arbore.

Tarniţă, s.f. ≈ Şa (ţărănească) de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri; culme, coamă de munte sau de deal în formă de şa. – ucr. tarnyc'a.

Tasma, s.f. ≈ Lopată; fir sau panglică de mătase, de aţă de piele etc. – tc. tasma.

Tăbliţă, s.f. ≈ Placă dreptunghiulară de ardezie, înrămată în lemn, pe care scriau cu condei de piatră şcolarii începători.

Tăfălog, adj. ≈ Cu mişcări încete, molâu.

Tăgârţa, vb. ≈ a se agăţa de ceva.

Tăgârţă, s.f. ≈ traistă, sac; animal mic, prăpădit.

Tăifăsui, vb. ≈ a pălăvrăgi. – ngr. taĭfas.

Tăineală, s.f. ≈ Sfat, taifas.

Tălălău, s.n. ≈ Zgomot, tărăboi.

Tălâmb, adj, ≈ prostănac, bleg, moale.

Tălpare, s.f. ≈ Bucată de piele sau de stofă care se pune în încălţăminte.

Tănărog, s.n. ≈ Păşune, fâneaţă, poieniţă, loc cultivat în pădure.

Tărărău, adv. ≈ (a merge) fără grijă, fără o preocupare.

Tărăşenie, s.f. ≈ Întâmplare ciudată, păţanie.

Tărbacă,  s.f. ≈ prăjină de strâns fânul, pârghie; bucluc, ceartă.

Tărtăcuţă,  s.f. ≈ (fig.) Cap, fiinţă mică, bondoacă.

Tăsmăluţă, s.f. ≈ Fir sau panglică de mătase, de aţă de piele etc. – tc. tasma.

Tătarcă, s.f. ≈ Haină lungă, îmblănită, purtată de tătari.

Tăvăli, vb. ≈ a (se) rostogoli, a (se) suci pe o parte şi pe alta.

Tăvăni, vb. ≈ A face tavanul unei case.

Tâhoc, s.n. ≈ Târnăcop, teslă; rest mărunţit de fân.

Tâlv, s.n. ≈ unealtă de forma unei pâlnii, cu ţeavă lungă şi subţire, pentru scoaterea ţuicii din butoi.

Tâmburit, adj. ≈ Mototolit, boţit.

Tânjală, s.f. ≈ Un fel de proţap care se foloseşte pentru a prinde a doua pereche de vite în jug, pentru a lega de jug uneltele agricole cu tracţiune animală sau pentru a transporta greutăţi mari.

Tânji, vb. ≈ A dori mult ceva. – sl. tonziti.

Târboc, s.n. ≈ Plasă de pescuit în formă de sac. – scr. trbuk.

Târfă, s.f. ≈ Femeie uşuratică.

Târhat,  s.n. ≈ Povară; bagaj.

Târlă, s.f. ≈ Loc neîmprejmuit şi neacoperit unde se odihnesc vitele sau oile în timpul păşunatului; (p. ext.) stâna cu toate dependinţele ei. – sb. trlo, bulg. trălo.

Târlici, s.m. ≈ Papuci moi de casă, fără tocuri, confecţionaţi din postav sau din lână.–  tc. terlik.

Târlie, s.f. ≈ Sanie mică ţărănească.

Târmoacă, s.f. ≈ Mocirlă, noroi.

Târn, s.n. ≈ Mătură mare, făcută din mărăcini sau din nuiele, cu care se mătură curţile sau străzile. – sl. trŭnŭ.

Târnă, s.f. ≈ coş de nuiele cu fund oval, prevăzut cu o toartă.

Târnosi, vb. ≈ A îndeplini, cu ritualul prevăzut, slujba de inaugurare a unei biserici; a sfinţi. – scr. tronosati.

Târomi, vb. ≈ a boli, a zăcea.

Târsână, s.f. ≈ zdrenţe de cârpe aruncate; nojiţe de lână sau de păr de capră.

Târsini, vb. ≈ A învechi, a uza o haină.

Târş, s.n. ≈ Cracă pe care se clădesc căpiţele de fân, din care se fac îngrădituri primitive  sau pentru căratul fânului pe coaste.

Târşală, s.f. ≈ loc în pădure unde s-au tăiat copacii; curătură; înţelegere, compromis.

Târşog, s.m. ≈ Om neputincios.

Târtăi, vb. ≈ A drăcui, a înjura, a ocărî, a râde.

Târtăneţ, adj. ≈ Scund şi îndesat.

Teacă, s.f. ≈ Apărătoare, toc; păstaie de fasole. – lat. theca.

Teacăr, s.m. ≈ Derbedeu, golan, haimana, vagabond.

Teasc, s.n. ≈ Presă manuală cu ajutorul căreia se storc strugurii, seminţele plantelor oleaginoase etc. pentru a se obţine mustul, uleiul. – sl. tĕskŭ.

Tecşilă, s.f. ≈ Pungă de piele sau de pânză în care se ţin tutunul, banii etc.; taşcă. – ucr. taška, magh. táska.

Teică,  s.f. ≈ jgheab din care beau apă oile.

Teleagă, s.f. ≈ Căruţă lungită (cu patru roţi) pentru transportarea lemnelor lungi. – sl. telĕga.

Teleguţă, s.f. ≈ căruţă mică (cu două roţi) care serveşte la transportul persoanelor sau al unor poveri uşoare. – „Nici în căruţă, nici în teleguţă.”

Telelelică, s.f. ≈ Femeie uşuratică.

Tencher, s.m. ≈ tânăr necăsătorit, liber şi de capul lui; prost, bătut în cap, haimana.

Terfeloagă, s.f. ≈ Registru, catastif, carte (veche, ruptă, zdrenţuită şi murdară).

Teriaş, s.n. ≈ Stâlp pentru telefoane.

Terpel, s.n. ≈ Târcol, raită; rând.

Teslim, s.n. ≈ Predare, capitulare. – sb. teslim.

Teslimatisi, vb. ≈ A înmâna, a preda, a pune la dispoziţie.

Testemel, s.n. ≈ Basma, tulpan, năframă. – tc. testmal, bg. testemel.

Testimoniu, s.n. ≈ Mărturie, dovadă; act, document doveditor; certificat, adeverinţă. – lat. testimonium.

Teşi, vb. ≈ a netezi, a rotunji, a nivela muchia sau vârful unui obiect ascuţit; a turti (cu o lovitură) strâmbând sau aplecând pe o parte; a se teme de ceva/cineva. – sl. tešon.

Teşi, vb. ≈ A se sfii, a se feri.

Teşmelit, adj. ≈ Murdar, superficial.

Tetraevangheliar, s.n. ≈ Parte a Bibliei, recunoscută numai de creştini, care cuprinde viaţa şi învăţătura lui Hristos. – sl. evangelije.

Tetraminie, s.f. ≈ Durată de timp egală cu patru luni. – ngr. τετραμνιαïος.

Ticălos, adj. ≈ Necăjit, vrednic de milă, nenorocit. – Ticală = mizerie.

Ticu, s.m. diminutivat ≈  Tătic, tată.

Tigoare, s.f. ≈ Om de nimic, ticălos; fiinţă leneşă, puturoasă sau slabă, prăpădită.

Tigvă, s.f. ≈ Vas din coajă uscată de dovleac. – bg., scr. tikva.

Tihoalsă, s.f. ≈ Animal bătrân fără vlagă, înfometat.

Timnic, s.n. ≈ cămară, pivnicioară situată în spatele casei.

Tindă, s.f. ≈ Încăpere mică situată la intrarea caselor ţărăneşti; prispă, pridvor, cerdac; pronaos. – lat. *tenda (< tendere).

Tindeiche,  s.f. ≈  stinghie îngustă din lemn sau de fier cu dinţi la ambele capete, cu ajutorul căreia se ţine întinsă pânza la război când se ţese.

Tinichea, s.f. ≈ Scândură subţire (de brad). – tc. teneke.

Tipic, s.n. ≈ Obicei, tradiţie, normă, regulă. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – sl. tipikŭ.

Tiriplic, s.n. ≈ Bumbac folosit la brodat, la ţesut sau împletit. – tc. tireiplik, sb. tiriplik.

Tirizie, s.f. ≈ Cântar.

Tist, s.n. ≈ Ofiţer; comandant, căpetenie. – magh. tiszt.

Titifoi, adj. ≈ Scund, mic.

Titineasă, s.f. ≈ Iarba-tatălui (Sumphitum officinale); tătăneasă.

Tiugă, s.f. ≈ solniţă.

Tivilichie, s.f. ≈ Pieptar confecţionat din piele cu blana în interior, împodobit cu cusături, purtat de femeile de la ţară. – et. nec.

Tocăni, vb. ≈ a bate pe cineva la cap.

Tocmeală, s.f.  ≈ Negociere, învoială.

Tofolog, adj. ≈ Indolent, molatic, mototol.

Tologi, vb. ≈ a se tolăni pe iarbă. – ucr. toločyty.

Tolomac, adj. ≈ Bleg, tont.

Tomni, vb. ≈ A se tocmi.

Tontovan, s.m. ≈ (Om) bleg, nătăfleţ, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău.

Topliţă,  s.f.  ≈ Izvor, pârâiaş cu apă caldă; ochi de apă caldă care nu îngheaţă iarna. – sl. toplica

Toporaş, s.m. ≈ Numele mai multor plante erbacee cu flori albastre-violete, rar roşietice sau albe; viorea (Viola).

Toporişcă, s.f. ≈ Topor cu coadă scurtă (folosit altădată şi ca armă de luptă). – bg. toporiška.

Torăi, vb. ≈ A vorbi fără încetare, vrute şi nevrute.

Tort, s.n. ≈  Fir tors de cânepă, de in sau de alte materii textile; torsătură. Pânză lucrată (în casă) din fire de cânepă sau de in. – lat. tortus < torquere.

Totorosi, vb. ≈ A vorbi mult, a trăncăni, a flecări.

Trambala, vb. ≈  A se muta din loc în loc. – fr. trimbaler.

Trampă,  s.f. ≈ schimb în natură; troc; (fam.) aranjament, afacere (prin intermediari). – tc. trampa.

Trancă, s.f. ≈ femeie de nimic; neroadă.

Trăncănău, s.m.  ≈  Om care umblă/vorbeşte fără rost, flecar.

Trăncăni, vb. ≈ A vorbi mult şi fără rost, a îndruga vrute şi nevrute; a flecări, a sporovăi.

Trăsură, s.f. ≈ Linie de hotar între două proprietăţi; suprafaţă de teren cu o lungime de şase prăjini; droaşcă.

Treanţă, s.f. ≈ Zdreanţă.

Treapăd, s.n. ≈ Alergătură multă încoace şi încolo; zgomot produs de mersul unui cal în trap sau de o persoană care calcă apăsat; tropăit, tropăitură. (În Evul Mediu, în Ţara Românească) Taxă sau amendă percepută de la cei care nu-şi plăteau datoriile sau de la cei care nu se înfăţişau la procesele în care erau implicaţi.

Trevere, s.f. ≈ resturi din fructele stoarse la teasc pentru must.

Triclet, adj. ≈ De trei ori blestemat.

Triod, s.n. ≈ Carte rituală creştină cuprinzând cântările şi rugăciunile din cele 10 săptămâni dinainte de Paşti. – sl. triodi.

Troacă, s.f. ≈ Albie, copaie, covată (scurtă şi lată). Vas de lemn (în formă de jgheab, de ladă lungă etc.) în care se pune apa sau mâncarea pentru animale. – germ. Trok.

Troală, s.f. ≈ femeie proastă.

Troienel, s.n. ≈ Ridicătură mică de pământ.

Troiţa, s.f. ≈ Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripţii şi uneori încadrată de o mică construcţie), aşezată la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment – sl. troica.

Tron, s.n. ≈ Ladă în care ţăranii îşi păstrează diverse obiecte, mai ales de îmbrăcăminte; sicriu. – germ. Truh(e)n.

Troncăni, vb. ≈ a face zgomot; (fig.) A trăncăni.

Troneci, s.n. ≈ lădiţă din lemn în care se păstrează mălaiul.

Trupină, s.f. ≈ Tulpină. – bg., sb. trupina.

Trupiţă, s.f. ≈ Parte a plugului alcătuită din cormană, brăzdar şi plaz şi fixată de cadrul plugului prin intermediul bârsei. – scr. trupica.

Tuci, s.n. ≈ ceaun, vas (de fontă). – tc. tuç (lit. tunç).

Tufan, s.m. ≈ Stejar tânăr (Quercus pubescens).

Tuli, vb. ≈  A o lua din loc; a coborî. – bg. tulja, scr. tuliti.

Tulnici, vb. ≈ A se zăpăci, a se năuci, a se buimăci.

Tulpan, s.n. ≈ Pânză (de bumbac, de lână, de mătase) cu ţesătura foarte subţire şi străvezie; muselină; basma în trei colţuri, cu care femeile (de la ţară) îşi acoperă capul. – ngr. tulpáni.

Tultuş, s.m. ≈ Prun cu fructe mici care se coc spre sfârşitul toamnei, dând ţuicii de la Poenărei o aromă şi o tărie aparte.  

Tumbă, s.f. ≈ Mişcare de rotire totală a corpului, cu capul înainte; rostogolire peste cap. – ngr. tumba.

Tur, s.n. ≈ Parte a pantalonilor care acoperă regiunea dorsală a corpului; (p. ext.) partea dorsală a corpului omenesc. – scr. tur.

Tura-vura, interj. ≈ Cuvânt care indică o vorbărie lungă şi fără rost, o discuţie inutilă.

Turcheaz, adj. ≈ Albastru verzui. – it. turchese.

Tureatcă, s.f. ≈ Carâmb (la cizmă). Un fel de ciorap fără talpă, făcut din dimie sau din postav, care îmbracă piciorul de la gleznă până la genunchi. [var. tureci].

Turişte, s.f. ≈ Resturi de nutreţ care rămân în iesle sau pe locul unde au mâncat vitele sau oile. Loc unde se dă oilor de mâncare iarna; loc de odihnă al oilor şi al vacilor.

Turiţă, s.f. ≈ Plantă erbacee cu tulpina în patru muchii, cu flori albe sau verzi şi cu fructe acoperite cu peri curbaţi la vârf, care se agaţă de hainele oamenilor, de lâna oilor etc. (Galium aparine). – scr. turica.

Turmac, s.m. ≈ Epitet dat unui om scund şi îndesat sau înalt şi gras. – bg. turmak.

Turturuş, s.n. ≈ Puşculiţă din lut pentru monede.

Turui, vb. ≈ A vorbi întruna şi repede (fără a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moară.

Tută, s.f. ≈ Câine leneş; persoană care vorbeşte aiurea; leneş.

 

 

 Ţ

Ţambal, s.n. ≈ Instrument muzical popular de percuţie, alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă de formă trapezoidală, aşezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. – germ. Zimbal, lat. cymbalum.

Ţanc, s.n. ≈ Beţişor crestat cu care se măsoară laptele la stână sau ţuica în botă. 

Ţandără, s.f. ≈ Aşchie, bucăţică (subţire şi lunguiaţă) care se desprinde sau care sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire sau spargere. – săs. zänder (< germ. Zunder), magh. candra.

Ţapăn, adj. ≈ Puternic; înlemnit; mort. – sl. čepĕnŭ.

Ţarc, s.n. ≈ Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol; îngrăditură, gard de nuiele, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; (p. ext.) suprafaţa împrejmuită de acest gard. – alb. cark, gr. tsárkos.

Ţarină, s.f. ≈ Câmp cultivat; ogor, arătură. –  scr. carina.

Ţăcălie, s.f. ≈ barbă mică şi ascuţită; cioc, barbişon; oaie slabă; răgălie.

Ţăcăneală, s.f. ≈ Sminteală, ţâcneală.

Ţăcăti, vb. ≈ A mărunţi pământul.

Ţăgui, s.m. ≈ Ied până la un an; (fig.) om cu barbă.

Ţăncuşă, s.f. ≈ Crestătură; băţ despicat din lemn folosit pentru recunoaşterea proprietăţii.

Ţăpoi, s.n. ≈ furcă mare cu două coarne şi coadă lungă folosită pentru aşezarea fânului în clăi sau în căruţă.

Ţăpui, s.m. ≈ Ţap de un an.

Ţăpure, s.m. ≈ Om care stă ridicat ca un ţap.

Ţăst, s.n. ≈  Vas din pământ sau de fontă de forma unui clopot în care se coace turta pe vatra încinsă. – lat. *testum.

Ţâcnit, adj. ≈ smintit, zăpăcit. – sb. ciknuti.

Ţâfnă, s.f. ≈ Pisc, vârf; arţag. – ngr. tsífna.

Ţâfnos, adj. ≈ Îngâmfat, arogant; supărăcios, capricios, arţăgos. – ţâfnă + suf. -os.

Ţâlcâi, vb. ≈ a mulge oile fără prea mult lapte.

Ţâlfă, s.f. ≈ coama unui deal.

Ţâmburuc, s.n. ≈ Deschizătură în toarta ulciorului prin care se bea apă.

Ţâră, s.f. ≈ Ruptură, zdreanţă.

Ţârâi, vb. ≈ A ploua mărunt.

Ţârcovnic, s.m. ≈ Persoană care are în grijă curăţenia şi buna rânduială a unei biserici; (p. ext.) cântăreţ, dascăl de biserică. – sl. crŭkovřnikŭ.

Ţâşti, interj. ≈ Săritură vioaie.

Ţâştoc, s.m. ≈ Om tânăr şi iute.

Ţâţâi, vb. ≈ a tremura de frică.

Ţenchi, s.n. ≈ Limită, sfârşit; scop, ţel.

Ţever (ţevier), s.n. ≈ vas din lemn cu baza mai mică în jos, pe unde trece, în serpentine, conducta cu aburi de alcool, care, în contact cu apa, se lichefiază, devenind ţuică.

Ţicnit, adj. ≈ Zăpăcit, nebun.

Ţignal, s.n. ≈ Fluier mic.

Ţoapă, s.f. ≈ bădăran; persoană cu apucături grosolane.

Ţolică, s.f. ≈ Ţesătură groasă de lână, de cânepă sau de bumbac, folosită la ţară ca pătură, ori velinţă. – ngr. tsolí, tsúli.

Ţoloambă, s.f. ≈ Haină veche, uzată; (fig.) femeie depravată.

Ţundră, s.f. ≈ haină ţărănească largă şi lungă până la genunchi făcută din dimie şi tivită pe margini şi pe la cusături cu şnur; zeghe.

Ţurcă, s.f. ≈ numele unui joc practicat de copii, cu ajutorul unor beţe de mărimi diferite.

Ţurloi, s.n. ≈ Fluierul piciorului; (p. ext.) partea piciorului de la genunchi în jos; jgheab, ţeavă prin care curge apa (din izvor, din cişmea etc.).

Ţurţudan, s.n. ≈ Ţurţure mare de gheaţă.

Ţuţeică, s.f. ≈ Leagăn improvizat din ramurile unor copaci.

Ţuţu, s.n. ≈ Leagăn pentru copii; scrânciob. – sb. cucati = a legăna. 

Ţuţur, s.n. ≈  Loc de scurgere a apei dintr-un vas sau din fântână.

Ţuţureală, s.f. ≈ Apă fiartă cu puţin mălai.

 

 

 U

Ududoi, s.n. ≈ Râpă, loc surpat de torente la poalele dealurilor humoase.

Ughi, s.m. ≈ Veche monedă maghiară de aur; galben unguresc. – pol. ug.

Uimă, s.f. ≈  Umflătură.–  ngr. ídhma = umflătură dureroasă.

Uium, s.n. ≈ Cantitate procentuală de făină sau de grăunţe reţinută la batoză, la moară etc. drept plată în natură pentru măcinat, treierat etc; vamă. – bg. ujem, scr. ujam.

Ulcea, s.f. ≈ Oală mică (de lut). – lat.* ollicella < olla.

Ulei, s.n. ≈  Vas făcut dintr-un trunchi de lemn scobit. – bg. ulej.

Uliţă, s.f. ≈ Drum îngust care străbate un sat (rar, un oraş), mărginit de o parte şi de alta de case. – sl. ulica

Uluc, s.n. ≈  Jgheab făcut din scânduri ori scobit într-un trunchi de copac sau în piatră, din care se adapă vitele sau în care li se pune nutreţul. Canal de lemn sau tablă pus de-a lungul streşinii caselor, pentru a aduna şi a conduce spre burlane apa de pe acoperişuri; Canal, ţeavă pentru captarea şi scurgerea apei dintr-un izvor; Scobitură, şanţ făcut de-a lungul unei piese de lemn, pentru a se putea îmbina cu altă piesă. – tc. oluk.

Ulucă, s.f. ≈ Scândură groasă întrebuinţată în construcţii, mai ales la facerea gardurilor şi a împrejmuirilor; gard din scânduri.

Undrea, s.f. ≈ Numele popular al lunii decembrie; andrea. – lat.* endrella < gr. ἔνδριον.

Ungureni, s.m. ≈ Denumire dată populaţiei (româneşti) din Transilvania, în special celei din vecinătatea fostelor provincii istorice Ţara Românească şi Moldova. – ungur + suf. -ean.

Untar, s.m. ≈ Persoană care se ocupă cu prepararea untului; (s.n.) vas de lemn în care se bate untul. – unt + suf. -ar.

Upodiacon, s.m. ≈ Diacon de rang inferior; ipodiacon. – gr. ὑποδιάϰονος.

Urar, s.n. ≈  Împletitură din fire roşu şi negru care se pune pe capul mortului.

Urare, s.f. ≈ Cuvânt sau expresie cu sens afectiv folosită la aniversări.

Urdaş, s.n. ≈ mâncare specială, făcută de ciobani, din derivate ale laptelui de oaie.

Urdina, vb. ≈ A merge des la cineva sau undeva; a face acelaşi drum de repetate ori; a avea diaree. – lat. ordinare.

Uric, s.n. ≈ (În Evul Mediu) Moşie boierească sau mănăstirească care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate; act de proprietate veşnică sau de donaţie acordat cuiva în trecut; document, act; hrisov, zapis. – magh. örök.

Urloi, s.n. ≈  Partea de deasupra sobei, prin care iese fumul.

Urlui, vb. ≈ A măcina mare unele boabe de cereale pentru a face urluială. – magh. örölni

Urşi, s.m. ≈ Grinzi groase folosite în construcţia caselor ţărăneşti ca temeie.

Urşinic, s.n. ≈ Catifea. – et. nec.

Urzeală, s.f. ≈ Ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de ţesut, printre care se petrece firul de bătătură pentru a se obţine ţesătura; (fig.) intrigă, uneltire, complot.

Urzoi, s.n. ≈ Unealtă de pregătit urzeala pentru război.

Usuc, s.n. ≈ Grăsimea din lâna oilor. – lat. suc(c)us.

Uşui, vb. ≈ A alunga păsările de la un lucru care trebuie păzit de ele.

Utrenie, s.f. ≈ Slujbă religioasă care se oficiază, în biserica ortodoxă, dimineaţa, înaintea liturghiei. – sl. utrĩnja.

Uzmi, vb. ≈ a mişca din loc cu greutate mare, a urni.

Uzufruct, s.n. ≈ Drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun care aparţine altei persoane şi pe care trebuie să-l restituie la încetarea acestui drept. – lat. uzufructus.

 

 

V

Vadră, s.f. ≈ Veche unitate de măsură a capacităţii, folosită pentru lichide, echivalentă cu circa zece ocale (astăzi cu circa zece litri); vas de lemn sau de metal cu care se scoate apa din fântână, în care se păstrează sau cu care se transportă diferite lichide. – sl. vĕdro.

Val, s.n. ≈ (fig.) Încercare grea; neplăcere, necaz. – sl. valŭ.

Vameş, s.m. = (În organizarea administrativă din trecut) Dregător însărcinat de domn cu încasarea veniturilor vămii. – magh. vámos.

Vangă, s.f. ≈ Loc între fese.

Varniţa, s.f. ≈ vas din lemn, de forma unei lăzi  fără acoperiş, în care se prepară („stinge”) varul. – sb. varnica.

Vatală, s.f. ≈ Organ mobil al războiului de ţesut, care susţine spata şi permite dirijarea suveicii prin rost, menţinerea paralelă a firelor de urzeală şi îndesarea firului de bătătură. –  bg. vatala.

Văcălie, s.f. ≈  parte cilindrică din coaje de cireş  a unui ciur („Mă joacă-n ciur fără văcălie”).

Văicări, vb. ≈ A se plânge.

Vălitură, s.f. ≈  Învelitură a capului, la femei, formată dintr-un carton tronconic, secţionat oblic.

Vălmătăcit, adj. ≈ ameţit, aiurit, zăpăcit.

Văratic, s.n. ≈ Locul unde sunt duse oile vara la păşunat; taxă pentru păşunatul vitelor pe locul cuiva în timpul verii.

Vătaf, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire; logofăt; persoană având sub ordinele sale un anumit număr de oameni; conducător, şef; căpetenie a căluşarilor, a colindătorilor etc.; persoană care conduce alaiul unei nunţi. – bg. vatah.

Vătăroangă, s.f. ≈ Iadă de un an.

Vătăşel, s.m. ≈ Diminutiv al lui vătaf; vornicel (la nuntă); (în trecut) funcţionar inferior la primărie.

Vătui, s.m. ≈ ied de un an. – lat. vituleus.

Vâga, vb. ≈ A fugi pe rupte.

Vâlnic, s.n. ≈ Fotă încreţită în talie şi despicată în faţă, care aparţine portului popular oltenesc; învelitoare de cap făcută din astfel de pânză; văl. – bg. vălnenik.

Vâlsan, s.m. ≈ Peşte asemănător cu şalăul, dar mai închis la culoare (Aspius rapax).

Vârghină, s.f. ≈ Lemn de fag, stejar sau brad din care se construiesc pereţii casei.

Vârlav, adj. ≈ Îndemânatic; vrednic – sb. vrijav.

Vârşă, s.f. ≈ Unealtă de pescuit în formă lunguiaţă, alcătuită dintr-un coş făcut din plasă sau din nuiele de răchită împletite, cu gura îngustă şi întoarsă înăuntru în formă de pâlnie; vintir. – sb. vrša.

Vârtej, s.n. ≈ Dispozitiv metalic care permite lanţului să se învârtească.

Vârtelniţă, s.f. ≈  Unealtă de lemn pentru depănat firele. – bg. vărtelka.

Vârtoasă, adj. ≈ puternică, tare, robustă. – lat.* virtuosus.

Vârzob, s.n. ≈ Împletitură pusă pe talpa bocancilor, care ajută la deplasarea pe zăpada mare şi umedă.

Veacă, s.f.  ≈  Fâşie de dimie îndoită care se adaugă la cioareci pentru a susţine brăcinarul; inel de lemn la sită. – sl. vĕko = vas din scoarţă.

Veaşcă, s.f. ≈ formă cilindrică din coajă de lemn, utilizată în presarea caşcavalului (var. veacă, veşcă).

Vecernie, s.f. ≈ Slujbă religioasă care se face spre seară, în ajunul sau în ziua unei sărbători bisericeşti. –  sl. večerĩnja.

Vechil, s.m. ≈ Persoană care supraveghea şi administra munca de pe o moşie, om de încredere al unui moşier; administrator de moşie. – tc. vekil.

Vechilimea, s.f. ≈ Delegaţie; împuternicire. –  tc. vekileme.

Vecin, adj./ s.m. ≈ Care este, se află, stă alături, în apropiere de cineva sau de ceva; persoană care trăieşte, locuieşte, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva; ţăran aservit stăpânului feudal din Moldova medievală, obligat să facă acestuia prestaţii în muncă sau să dea contribuţii în natură ori în bani; rumân, iobag. – lat. vicinus.

Vedriţă, s.f. ≈ Diminutiv al lui vadră; vedrişoară.

Vel, adj. invar. ≈ (Preceda un titlu sau un rang boieresc în Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Mare. – sl. veliĩ.

Velinţă, s.f. ≈ Ţesătură ţărănească groasă de lână albă sau vărgată în diferite culori, de obicei împâslită la piuă, folosită ca pătură, cuvertură, covor etc.  – ngr. veléntza, sb. velenac.

Vergel, s.n. ≈ Beţişor de care se leagă în mănunchiuri firele urzelii pe sulul războiului de ţesut.

Vericine, pron. ≈ Oricine.

Verigă, s.f. ≈ Încuietoare făcută din fier. – sl. veriga.

Veselnic, adj. ≈ Glumeţ, petrecăreţ.

Viarbă, s.f. ≈ Fir întreit pentru facerea urzelii pânzei la război; zece viarbe = o păpuşă.

Vicar, s.m. ≈ Arhiereu, arhimandrit sau preot numit de ierarhul unei eparhii pentru a-l ajuta la exercitarea atribuţiilor sale executive. – lat. vicarius.

Vier, s.m. ≈ Lucrător în vie; porc necastrat. – lat. verres.

Vierî, vb. ≈ a se împerechea (la porci).

Vig, s.n. ≈ Val, sul, trâmbă (de pânză, de stofă etc.) – magh. vég.

Vigesima, s.f. ≈ Taxă vamală de 5% din valoarea mărfii plătită de negustori la intrarea sau ieşirea dintr-un oraş.

Vinăricer, s.m. = Dregător însărcinat cu încasarea birului pe vii.

Vinăriciu, s.n. ≈ (În Evul Mediu, în Ţara Românească) Dijmă în vin, reprezentând a zecea parte din recoltă, care se plătea în trecut domniei; vinărit.

Vipie, s.f. ≈ Căldură mare, arşiţă, fierbinţeală, zăduf.

Vistier, s.m. ≈ Mare dregător care avea în sarcina sa administraţia financiară a ţării şi păstrarea visteriei statului.

Vistiernic, s.m. ≈ Vistier. – vistier + suf. -nic.

Vitenţă, s.f. ≈ vigoare, putere.

Viţică, s.f. ≈ Vacă până la un an.

Vlasan, adj. ≈ Păros.

Vlădică, s.m. ≈ Episcop; stăpânitor, domn, principe. – sl. vladika.

Vlăguit, adj. ≈  Sleit de puteri, neputincios, ostenit.

Vleştie, s.f. ≈ Nuia lungă şi subţire.

Volintir, s.m. ≈ Ostaş grec voluntar înrolat, mai ales, în armata lui Alexandru Ipsilante, în vremea zaverei, la 1821; (fig.) om crud, barbar.

Volnic, adj. ≈ Liber; independent, autonom. – sl. volĩnŭ.

Volnicie, s.f. ≈ Libertate, neatârnare, independenţă, autonomie; autorizaţie; încuviinţare; act scris prin care se acordă un drept, o autorizaţie. – volnic + suf. -ie.

Vornic, s.m. ≈ (În Evul Mediu, în Ţările Române) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curţii, cu conducerea treburilor interne ale ţării, având şi atribuţii judecătoreşti; primar al unui sat sau al unui târg; crainic, vornicel. – sl. dvorĩnikŭ.

Votru, s.n. ≈ persoană care mijloceşte o căsătorie („Decât dragoste cu votru, / Mai bine-n pământ cu totu.”).

Vrăşcăni, vb. ≈ a trânti obiecte, a răsturna, a lovi fără rost.

Vrej, s.n. ≈ Tulpina unor plante agăţătoare sau târâtoare. – bg. vrež.

Vrenic, adj. ≈  Harnic, iute, vrednic. – sl. vrĕdĩnŭ.

Vtori, num. ≈ Al doilea.

Vuvă, s.n. ≈ Fierăstrău mic cu mâner; dairea, tamburină.

 

 

Z

Za, prep. ≈ De, de la; la. – sl. za.

Zabet, s.m. ≈ Guvernator; (p. ext.) autoritate, stăpânire. – tc. zabit.

Zablaic, s.n. ≈ Căuş folosit la scoaterea borhotului din cazanul în care se fierb prunele pentru ţuică.

Zacăr, s.n. ≈  Zahăr. – ngr. záhari.

Zagara, s.f. ≈ Blană de animal prelucrată; margine de blană (de altă culoare) aplicată la unele obiecte de îmbrăcăminte. – bg. zagarija.

Zaherea, s.f. ≈ Provizii alimentare pe care Ţările Române erau obligate să le pună la dispoziţia oştilor otomane; tain pentru vite, preparat din tărâţe, sfeclă de zahăr, sare etc.; (p. ext.) nutreţ, furaj. – tc. zahire.

Zai, s.n. ≈ Pojghiţă de gheaţă. – magh. zaj.

Zalhana, s.f. ≈  Abator rudimentar special pentru ovine, amenajat în vederea preparării pastramei şi a desfacerii produselor derivate. – tc. salhäne.

Zamă, s.f. ≈ Supă. – lat. zema.

Zamfir, s.n. ≈ Piatră preţioasă transparentă de culoare albastră; safir. – sl. samfirŭ.

Zapcilâc, s.n. ≈ Zapcierie; executare forţată. – zapciu.

Zapciu, s.m. ≈ Cârmuitor al unei plăşi, subordonat ispravnicului (şi însărcinat cu strângerea dărilor); agent de poliţie; sergent de stradă. – tc. zaptiye.

Zapis, s.n. ≈ Document, dovadă scrisă, act. – sl. zapisŭ.

Zapiscă, s.f. ≈ Adeverinţă, certificat. – rus. zapiska.

Zapt, s.n. ≈ Lucru confiscat; sechestrat. – tc. zapt.

Zaraf, s.m. ≈ Persoană care se îndeletnicea cu schimbul banilor; (p. ext.) cămătar. – tc. sarraf.

Zară, s.f. ≈ Lichid albicios şi acrişor care rămâne după ce s-a ales untul. – alb. dhallë.

Zarfiu, s.n. ≈  Suport metalic lucrat în filigran.

Zarvă, s.f. ≈ Gălăgie, ceartă, gâlceavă. – ucr. zarva.

Zarzăn, s.m. ≈ Corcoduş, zarzăr.

Zaveră, s.f. ≈ Nume dat răscoalei organizate de greci în 1821 împotriva stăpânirii turceşti (cu ramificaţie şi în Ţările Române); revoltă, răscoală, răzvrătire. – bg. zavera.

Zavistie, s.f. ≈ Invidie, pizmă, gelozie; ură, duşmănie; intrigă, pâră; discordie, gâlceavă, ceartă. – sl. zavistĩ.

Zăbrea, s.f. ≈ Gratie; fiecare dintre barele de fier sau de lemn ale unui gard sau ale unui grilaj. – sl. zabralo.

Zăgaz, s.n. ≈ Stăvilar, baraj; întăritură de protecţie făcută în ţărmul unui râu pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. – sb. zagata, zagatiti.

Zălog, s.n. ≈ Amanet, garanţie, gaj, chezăşie; sechestru, ipotecă; obiect (rar persoană) lăsat ca garanţie. – sl. zalogŭ.

Zălogi, vb. ≈ A amaneta. – sl. zalogŭ.

Zălud, adj. ≈ nebun, idiot, prost, tembel. – bg. zaluden.

Zănatic, adj. ≈ zăpăcit; bezmetic.

Zăpăuc, adj. ≈ zăpăcit, aiurit, năuc.

Zăpodie, s.f. ≈ Vale largă adăpostită de înălţimi; şes puţin scufundat faţă de regiunea înconjurătoare. – sl. zapodŭ.

Zăpor, s.n. ≈ baraj de sloiuri de gheaţă care se formează primăvara pe un râu. – bg. zapor.

Zărăfie, s.f. ≈ Ocupaţia zarafului; cămătărie.

Zăticnire, s.f. ≈ Stânjenire, tulburare. – sl. zatŭknonti.

Zăurdeală, s.f. ≈ Lapte stricat.

Zăvadă, s.f. ≈ Stână, târlă.

Zăvastră, s.f. ≈  covoraş de lână pus pe perete.

Zăvârni, vb. ≈ A se trudi, a se încumeta.

Zăvelcă, s.f. ≈ Fiecare dintre cele două fote dreptunghiulare, cu dungi sau brodate cu flori, care se poartă una în faţă şi alta în spate, ca fustă. – bg. zavivka.

Zăvodar, s.n. ≈ Lemn crestat pentru frământat caşul la stână.

Zâmbre, s.n. ≈ Boală a cailor, care se manifestă prin inflamarea gingiilor şi prin ulceraţii dureroase în cerul gurii. (vb.) A face zâmbre = a dori ceva foarte mult, a râvni, a jindui. – pol. zabrze < sl. zonbŭ = dinte.

Zângălit, adj. ≈ Spălat de  mântuială, mânzălit.

Zâzanie, s.f. ≈ Neînţelegere, ceartă, gâlceavă. – ngr. zizánia.

Zbanghiu, adj. ≈ (despre ochi; p. ext. despre oameni) Saşiu. – ţig. bango = răsucit, strâmbat, schilodit.

Zbârcit, adj. ≈ Ridat, încreţit.

Zbeng, s.n. ≈ Zburdălnicie, zbenguială, neastâmpăr. – sb. zbeg.

Zbicit, adj. ≈ Uscat la suprafaţă, zvântat.

Zbor, s.n. ≈ Bâlci, târg anual, iarmaroc; (p. ext.) piaţă publică. – sl. sŭborŭ, bg. sbor.

Zbughi, vb. ≈  A o lua deodată la fugă, a o şterge.

Zburături, vb. ≈  A alunga.

Zdârnă, s.f. ≈  Pasăre mică.

Zdrăncăni, vb. ≈ a face zgomot cu un metal lovit.

Zdup, s.n. ≈  Închisoare.

Zdupăi, vb. ≈ A călca greu, cu zgomot; a tropăi.

Zeciuială, s.f. ≈ Dare anuală reprezentând a zecea parte din recolta de cereale, de vite etc.; dijmă.

Zeghe, s.f. ≈ Haină ţărănească lungă, împodobită uneori cu găitane negre.

Zet, s.m. ≈ Ginere. – bg. zet, v.sl. zetĭ.

Zgaibă, s.f. ≈ Bubă mică, rană, zgârietură care a început să prindă coajă. – lat. scabia.

Zgame, s.f. ≈ Oi slabe, prăpădite.

Zgăvleajă, s.f. ≈ Coajă de dovleac copt.

Zgâi, vb. ≈ A se uita lung.

Zgâmâi, vb. ≈ A râcâi, a scărpina, a zgândări.

Zgâmboia, vb.≈ a se strâmba; a se schimonosi.

Zgândări, vb. ≈ a aţâţa, a întărâta.

Zgârci, vb. ≈ a se face ghem (pentru a nu fi văzut, de frig etc.); a se ghemui; a se strânge; a se scumpi. – sl. sugruţiti.

Zgârcit, adj. ≈ Avar; chircit.

Zglăvoacă, s.f. ≈ Peşte mic din râu de munte (Cottus gobio); (fig) om cu capul mare. – bg. glavoč.

Zgornit, adj. ≈ Alungat, gonit.

Zgrebeni, s.m. ≈ Resturi de cânepă sau de lână rămase după pieptănat sau dărăcit; câlţi. – bg., sb. grebenec.

Zimţi, s.m. ≈ Dinţişori la capetele unei vergele.

Zlăi, vb. ≈ A curăţi fântâna; a zlei.

Zlot, s.m. ≈ Monedă de aur care a circulat în Europa centrală şi răsăriteană; monedă de argint care, la începutul sec. XIX, valora 30 de parale. – pol. złoty.

Zmăcina, vb. ≈ A se tulbura, a se necăji, a se agita. – lat.* ex-machinare.

Zmiorcăi, vb. ≈ a plânge artificial.

Znagă, s.f. ≈ Vigoare, vlagă; dobândă, câştig. – sb. snaga = vigoare, trup; bg. snaga = statură.

Znamenie, s.f. ≈ Copil firav, neastâmpărat.

Zoană, s.f. ≈ pleavă rămasă de la vânturatul grânelor; partea interioară a unui dovleac. – sb. zona.

Zoborog, s.n. ≈ Resturi alimentare; mărunţiş.

Zoton, s.n. ≈ Fructe căzute din cauza furtunii.

Zotor, s.n. ≈ Ugerul scroafei.

Zumbăi, vb. ≈ a imita zdrăngănitul cobzei.

Zurbalâc, s.n. ≈ Harţă, scandal.

Zurbă, s.f. ≈ Bătaie, ceartă, scandal; revoltă. – tc. zorba.

Zurliu,  adj. ≈ smintit, nebunatic. – tc. zoriu.

Zvâlţâi, vb. ≈ A merge cu rost şi fără rost.

Zvârlugă, s.f. ≈ (fig.) persoană vioaie, sprintenă.

 

 

0000000

 

 

 

 

Noutăți și evenimente

20.11.2018 - Anunț
Stimați vizitatori, În perioada 30 noiembrie-2 decembrie 2018, instituția noastră va fi închisă p...
Continuare


11.05.2018 - Anunț
Stimați vizitatori, Vă aducem la cunoștință că în zilele de 14-15 mai 2018 se vor executa la Cent...
Continuare


02.04.2018 - Anunț
Stimați vizitatori, Centrul de Cultură „Brătianu” anunță programul special de vizitare din timpul...
Continuare


© 2013 CENTRUL DE CULTURĂ "BRĂTIANU"